De ce scriu

Oamenii care scriu nu scriu pentru ca nu s-a mai scris. 
Noi astia care scriem, scriem dintr-o nevoie acuta 
de a ne vedea gandurile pe o foaie si de a ni le 
auzi atunci cand le citim. Altfel, ar sta ascunse
acolo sus si nu ni le-am recunoaste. 

Scrisul e un soi de act suprem de egoism.

 Scriu doar pentru mine si, 

dintr-un soi de rautate patologica, 

iti las impresia ca ma gandesc la tine, 

ca te las sa te regasesti 

in sentimentele si gandurile mele. 

Eu de fapt incerc sa ma gasesc pe mine, 
printre cuvinte nespuse si ganduri negandite. 
Eu de fapt traiesc din confirmarea ta, 
ma hranesc din placerea cu care 
imi savurezi fiecare cuvant, 
ma uit la tine si 
zambesc 
doar pentru ca ma vad pe mine, 
mai de aproape,
mai clar... 

Despre oameni frumosi

Nu mi-a placut niciodata sa ma vaicaresc, sa ma plang, sa ma victimizez, sa ma transform intr-o drama queen. Nu mi-a placut sa-i impovarez pe altii cu problemele mele pe principiul ca ei nu au nicio vina si oricum lumea din jurul meu e obisnuita sa ma vada happy-happy, joy-joy. Dar am avut mare noroc sa dau peste niste oameni care nu erau impovarati de tristetea mea, ci chiar ei aveau nevoie sa ofere un zambet si o imbratisare, o plimbare pe stradute inguste cu case vechi, o vizita la galerii de arta. Si le-am fost mai mult decat recunoscatoare. Pentru ca m-au ajutat sa ma gandesc la altceva, pentru ca m-au dus la frumos, pentru ca nu m-au lasat sa ma inchid in carapacea mea.
La inceput parca mi-a parut rau. Simteam nevoia sa fiu singura. Eu cu mine. In autismul meu, sa stau si sa pictez toata noaptea. Apoi sa merg la birou si sa ma scobesc de alta creativitate. Dar eram mult prea obosita ca sa mai refuz si oricum nu era ca si cum aveam ceva de pierdut. 

My artsy girl - Ne-am cunoscut de revelion prin intermediul unor prieteni comuni. Ne-am dat seama ca avem multe multe in comun, dar pana de curand nu reusisem sa ne vedem. Ei... asa a fost sa fie. A aparut cand am avut nevoie mai mult si a stiut exact ce sa faca. Nu ce vroiam eu. Ce aveam nevoie. Mi-a aratat stradute cu casute, m-a dus la galerii de arta, la teatru. M-a lasat sa visez in legea si mi-a zambit cu atata intelegere cat rar gasesti. Cu ea am reusit sa rad dupa mult timp. Am stat la povesti, la ceaiuri, la concerte de jazz. Parca se oprea timpul in loc si eram in alta lume, in care nu mai conta nici ce-a fost, nici ce va fi, conta minutul ala si muzica si ploaia. 

My imba friend - Cine ar fi crezut ca dupa multe luni de zile o sa incepem sa vorbim asa din senin si sa ne dam seama dupa 4 ore de vorbit la telefon ca tot nu am terminat de povestit tot. Niciodata distanta nu mi s-a parut si mare si inexistenta in acelasi timp asa cum a fost cu tine. Si el m-a facut sa rad. Si mi-am amintit cum a cautat el la vreo 3 hypermarketuri gaufre si sirop de ciocolata doar pentru ca am mormait eu prin somn ca mi-ar fi pofta. Si cum ne certam din orice doar pentru ca eu imi simteam spatiul invadat. Si cum am baut noi vin rosu la etajul 13 de ziua mea. Si dupa mult mult timp, nu ne mai saturam sa vorbim si sa radem si sa facem "schimb-de-stiu-cum" (share de know-how) pe diverse teme de mkt sau PR sau branding. Multumesc!

My hugzie-bugzy - Ea stie mereu cand am nevoie de un hug mic. Si chiar daca nu am nevoie vine la mine cu o moaca mai mult decat adorabila pe care chiar nu am cum sa o fugaresc. Si de cele mai multe ori se intampla exact atunci cand am cea mai multa treaba, cu 5 minute inainte de deadline cand se aglomereaza toate, in momentele alea in care suna telefonul si se umple inbox-ul instant. Atunci ea vine nonsalanta si ma intreaba "Ce faci? Ai treaba?" Simt cum mi se urca sangele la cap si imi vine sa-i spun vreo doua de bine. Dar nu am cum. E prea simpatica. Si e reminderul meu propriu si personal ca trebuie sa ma opresc din cand in cand, sa trag aer in piept, si sa take things slow.

The kid - Asta e mai special. E atat de enervant incat e irezistibil. L-as fi batut de atat de multe ori, dar nu am cum. Cu el fac tampenii. Cu el ma cert. Fac mofturi. Am fasoane. Si mancam inghe' de la Mc. Si facem vrum-vrum de la romana in victoriei in 10 secunde pe motor. Thanks, kid!

My mentor-ish: Aici treaba e si mai speciala. E genul de persoana cu care pot vorbi orice si stiu ca ma intelege. Si culmea e ca a mai si trecut prin exact acelasi lucru. Si cand nu vrem sa ne mai socam de lumea care ne inconjoara, de non-valorile care sunt peste tot, de noile trenduri in ii, de noile fatuci care devin consilieri de imagini dupa un pseudo-curs la Dales, ne refugiem in niste prajituri pe care le devoram in 3 minute si sunt cele mai dulci 3 minute. E persoana ca imi da sigurata ca nu e nimic in neregula cu mine, ci doar ca pentru noi conteaza alte lucruri decat pentru restul lumii. 

Mi-au schimbat tare mult ultimele 3 saptamani. And I am grateful for that.

Ce vrem vs ce avem nevoie

Pana nu demult, traiam cu impresia ca cele doua sunt sinonime. Pentru ca, nu-i asa?! Eu stiu cel mai bine ce am nevoie. Well, acum ca vad cum arata in scris ceea ce gandeam, imi dau seama cata aroganta si cat orgoliu e la mijloc. 

Mi-am dorit ceva foarte mult. Cu o ambitie, cu o motivatie, cu o incapatanare de copil rasfatat, de mutam muntii din loc ca sa ajung unde vreau eu. Si mi-am luat-o in freza o data, de doua ori, de trei ori. Si nu m-am lasat! Pentru ca trebuie sa muncesti si sa tragi tare pentru ceea ce vrei. La un moment dat nici nu mai stiam daca e vorba de prostie sau pasiune. Well… ii multumesc celui care mi-a intors lumea cu fundul in sus, pentru ca acum e lumina. Si totul e mult mai clar.

Ma intreba Costina mai demult cand stii ca trebuie sa muncesti in continuare si cand sa renunti. La mine treaba cu renuntatul a fost involuntara. Eram prea obosita sa mai vreau, sa mai fac ceva, sa mai visez. Si cum treburile astea de te fac sa suferi nu vin niciodata singure, nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa refuzi orice si sa te inchizi in tine. Si tare bine mai e sub plapuma, pe intuneric, nu te vede nimeni, nu stie nimeni ce, cum si cat e in sufletul tau. Si nu vrei sa vezi pe nimeni, nu vrei sa vorbesti pentru ca nu mai ai putere sa mimezi un ranjet de complezenta. Si satula de atata vegetat si plans pe panze cu iz de tablouri si mult prea obosita incat sa mai construiesc zidul chinezesc intre mine si toti ceilalti, am iesit din carapacea mea.

Si asa, de-odata, cand m-am lasat purtata de val, lipsita de orice fel de chef, au inceput sa

 capete toate un rost. Nu, nu mai am timp sa pictez nopti la rand. Nu sunt singura decat cand dorm (cu exceptia puilor de somn trasi pe fuga in metrou). Si asa de-odata mi-am dat seama cum ma luptam eu cu valurile sa merg intr-o directie, sa fiu cel mai copywriter dintre toti, cand de fapt nu era deloc pentru mine. Pentru ca era asa o logica in capul meu, ca trebuie sa pui caramida peste caramida pana ajungi la piramida. Facem facultate in domeniu, master la fel, ne implicam pe unde putem, voluntariat cat cuprinde si poate-poate ne-o baga cineva in seama. Dar atata ambitie m-a facut sa uit ce imi place mie cu adevarat si ce vreau eu sa fac: frumos. Sa fac si sa vad frumos. Sa pictez, sa desenez, sa ma joc cu toate culorile. Asa am ajuns sa trec de la panza la pereti, la case. Si nu e nimic mai minunat decat sa iti dai seama ce isi doreste un om pe care de-abia l-ai cunoscut, cum vrea sa se simta la el acasa, ce i-ar placea sa vada acolo. Si nu e satisfactie mai mare ca atunci cand din 5 cuvinte construiesti o casa asa cum nu stia ca isi doreste. Poate nici asta nu e drumul meu, dar e minunat sa faci ceea ce iti place si sa mai gasesti si oameni care sa te plateasca pentru asta. Si ce e frumos, e ca vine exact cand nu te astepti.

 Prin urmare, ceea ce mi-am dorit atat de mult si cu atata indarjire si incapatanare, si personal si profesional, a fost cam degeaba si aducator de suferinte. In loc sa ma caut frumusel, eu cautam prin alte parti si mai eram si nemultumita ca nu gaseam sau ca nu era cum ma asteptam.

Ei na ca acum ma tot gasesc!
Si ce credeam ca vreau...oh well, nu am nevoie. 

Nu stiu cat o sa tina si faza asta, dar sa curga Prosecco zic!

"Asa e la inceput" si "O sa fie bine"

Cele doua replici vesnice pe care le auzi vesnic cand nu mai reusesti sa zambesti, cand incepi sa te plangi, cand enumeri lucrurile care iti merg pe dos. Daca le mai aud o singura data, va inchid telefon in nas sau va intorc spatele si plec. Si o sa va spun si de ce, ca sa fie treaba clara.

Mie imi plac inceputurile. Sunt pline de optimism, de suprize, de planuri, sunt colorate si miros frumos. Eu sunt o fire foarte adaptabila. Am o putere extraordinara (nu stiu de unde) de a ma automotiva (sau minti) cand e cazul. Treaba asta cu inceputurile e foarte subiectiva. De cand am venit in Bucuresti, si sunt deja vreo 9 luni de atunci, si tot mi se spune ca asa e la inceput. Domnule, nu imi plac arogantele si oamenii neoameni si rautatea si graba asta din fiecare dimineata de la metrou. La ce va grabiti asa fratilor? Luati-o mai usor, ca tot acolo ajungeti. Sau treziti-va naibii cu 30 min mai devreme, sa va beti cafeaua in tihna si sa nu va mai vad fetele obosite si suparate. Si nu mai imi spuneti ca asa e la inceput. Oamenii astia asa or sa fie for ever, din pacate pentru ei. Si da, poate o sa ma obisnuiesc eu sa-i ignor, but this is not the point. Trebuie sa rezonezi cu locul ca sa poti fi fericit, implinit, bla bla. De relatii nici nu mai vorbesc. "Nu ar trebui sa iesim si noi ca oamenii in oras, sa vorbim mai mult despre ce ne place si ce nu ne place?", "Eiiiii, Ilinca, asa e la inceput. Lasa-l pe el sa porneasca o discutie de genul asta ca sa nu fii pisaloaga." L-am lasat pe el. Si nu, nici acuma nu stie ce muzica imi place, care e culoarea mea preferata sau ce marime port la rochii. Da, irelevant. Pe viitor, imi voi face o brosura pe care EL, whoever that will be, sa o consulte. Un fel de almanah, un ghid al utilizatorului. Ca la masina de spalat sau arangaz. Doar ca, ghici ce?!, in afara de mancare si curatenie, Ilincuta stie sa mai faca vreo 70 chestii. Da, si cartofi prajiti. Dar cum ar fi sa ma duc la prima sau a doua intalnire cu acest almanah? Nu, nu. Nu ar trebui sa stie toate lucrurile astea pentru ca, ghici ce?!, asa e la inceput!!!!

Cat despre toti clarvazatorii din viata mea, treaba asta cu "o sa fie bine"...ce sa zic?! Bine ca esti tu destept! Bine ca stii tu ca o sa fie bine! Daca vreau cu adevarat sa imi cunosc viitorul pot la fel de bine sa apelez la Doamna Elena. Nu e nicio diferenta intre o persoana care te cunoaste si care iti spune ca o sa fie bine si o tiganca ghicitoare care vine la tine si iti spune ca ai avut o mare suparare de curand. Cine nu a avut o mare suparare de curand sa ridice mana! As vrea sa fie lumea mai specifica. Ce va fi bine? Eu voi fi bine? Stiu, dar in momentul in care ma plang e evident ca nu sunt. Hai sa facem sa-mi fie bine, ce zici? Un suc, o cafea, o ciocolata, o plimbare, un challenge. That's the proper way of making someone feeling better. Sau da-mi doua palme sa-mi revin. Nu mai am bani, nu-i nimic, o sa fie bine. Just. Ma voi duce la magazin, imi voi lua tot ce am nevoie si cand vanzatoare imi va cere bani ii voi spune zambind ca "O sa fie bine!". Ma despart, dar nu-i nimic, ca o sa fie bine. Cine? El o sa fie bine? Eu? Ce inseamna bine? Adica o sa ne impacam? Sau o sa vina Fat-Frumos pe cal alb si o sa ma ia din Pipera sa ma duca la Palatul de Clestar where the princess in me belongs?

Cand vreau sa conving, pe mine sau pe oricine, imi place sa apelez la logica si ratiune. Asa ca va invit, cand mai vreti sa consolati pe cineva, sa apelati la o abordare pragmadialectica. Argumente, mon cher, argumente! O sa reusiti pentru ca, nu-i asa?!, o sa fie bine!

Eu si lumea mea

Mi-a placut asa de mult postarea Gabrielei ca am cazut pe ganduri si nu am putut sa nu ma intreb cum ar arata lumea mea, cat de diferita de realitate ar fi, cat de imposibil? Si sunt si tare curioasa cum ar fi in lumea Costinei si a Ioanei.

 In lumea mea nimeni nu judeca pe nimeni. Toti se accepta asa cum sunt. Nimeni nu se uita lung la tine daca ai o pereche de pantaloni inflorati in toiul iernii si mirosi a vara. Si in lumea mea, cand oamenii nu le pot spune altora lucruri frumoase, zambesc si tac. Nu sunt rautaciosi. Si simt cand cineva are nevoie de ajutor, de un sfat, de un umar sau de un zambet. Nimic nu e sfidator, perfid sau ipocrit. Oamenii nu sunt capabili sa spuna decat ceea ce gandesc, iar atunci cand iti iubesti aproapele nu ai putea spune nimic care sa-l raneasca.

Nimeni nu are asteptari. Fiecare isi vede de treaba lui si e recunoscator pentru ceea ce primeste, pentru ceea ce i se intampla. Oamenii sunt mai usor de surprins si stiu sa se bucure de zambete, de flori, de vreme buna, de bunatate, de viata. Nimeni nu pune presiuni asupra nimanui.

In lumea mea oamenii zambesc. Isi impart zambete unii altora si nu mai au timp sa se ingrijoreze. Toti avem probleme, toti suntem stresati si daca nu suntem, ne facem! Si unde ajungem? Tot acolo. Doar ca poti ajunge din punctul A in punctul B epuizat de atata stres si griji sau poti ajunge linistit cand lasi lucrurile sa se intample. E greu sa accepti ca nu totul depinde de tine si ca sunt un milion de posibilitati si un milion de scenarii si cele mai neasteptate lucruri se pot intampla in cele mai neasteptate momente. Dar cand incetezi sa mai fii control freak, cand accepti ca nu totul depinde de tine si ca soarta, la fel ca si oamenii din jurul tau, trebuie pur si simplu acceptata, devii atat de usor incat zbori! Nu mai ai grijile alea mari si grele pe umeri. Tu ai facut tot ce depindea de tine. E randul lucrului sa se intample. E ca atunci cand pui o paine la cuptor. Aduni ingredientele, le masori, le cantaresti, pui umarul la treaba, framanti, lasi la crescut apoi bagi la cuptor. Daca ai facut tot ce a depins de tine si ai folosit cantitatile corespunzatoare, va iesi o paine pufoasa si parfumata cum n-a mai fost.

In lumea mea, am un job care nu ma streseaza si unde pot sa fac toate lucrurile care imi plac: sa fiu creativa, strategica, comunicativa si eficienta. Suntem cu totii prieteni si stim ce avem de facut fara sa vorbim prea mult. Nu-si da nimeni ochii peste cap si incercam, multul sau putinul timp petrecut la birou sa il facem sa conteze. Ne comunicam doar concluziile si ne intelegem dintr-o privire. Si nimeni nu sta peste program la birou pentru ca exista viata dupa job. Mergem la teatru, ne plimbam prin parc, mergem la concerte de jazz sau bem vin din pahare de cristal pe iarba in parc. Suntem zen.

In lumea mea miroase frumos, a proaspat, a primavara, a Issey Miyake si a flori de cires. Nu se da nimeni cu parfum ca sa ascunda ca nu a facut dus, nu mai foloseste nimeni parfum greu de trandafiri si nimeni nu lasa dara in urma lui de te faci alb-galben-verde-albastru la fata si ti se intoarce stomacul pe dos. In lumea mea oamenii miros discret si atunci cand faci cunostinta cu ei simti vag un accent de parfum care se impleteste atat de bine cu personalitatea lor incat cu greu il distingi. In lumea mea, eu miros a flori de cires sau de nicotiana, iar El miroase subtil a piper rosu, ambra si mosc.

Suntem noi doi si restul lumii. Impartim totul si visam impreuna. Suntem cei mai buni prieteni inainte de orice si facem echipa buna impreuna. Si ne iubim ca nebunii, cu artificii si fluturi in stomac si tot arsenalul. In lumea mea tu stii deja ca am niste gusturi eclectice si muzica pe care o ascult depinde de starea pe care o am. Cand iti gatesc, ascult Ellie Goulding, cand ma trezesc  David Guetta & Sia, iar cand pictez am nevoie de Fazil Say sau Yanni sau Imany care, pe cat de diferiti, pe atat de tare ma rascolesc si ma rasucesc. Si daca ma supar, trebuie sa se enerveze altcineva in locul meu. Cum ar fi baietii de la Iron Maiden sau Papa Roach sau Metallica. In lumea mea stiu deja ca nu-ti place chimenul in exces si ca daca e campionat de snooker pot sa ma apuc linistita de crosetat.

Nu totul e roz mereu. Ne mai si certam. Dar dupa cateva minute de tipete si cuvinte grele izbucnim in ras. Cum sa spunem noi asa ceva? Iubirea nu vorbeste urat. Iar comunicarea nu poate fi altfel decat eficienta. Scurt si la obiect, fara drame, fara exagerari. Doar metafore sau comparatii utilizate just to make a point.

Nu esti niciodata singur, dar ai intimitate atunci cand ai nevoie. Poti fi autist in coltul tau de camera pentru ca cineva care te iubeste iti da spatiul si linistea de care ai nevoie.

In lumea mea ma iubesti si tu. E pace si e bine.

Teoria oglinzilor vs iubirea de sine

Daca saptamana trecuta ma macina iubirea de sine, acum ma macina teoria oglinzilor. Ea spune ca orice om pe care il intalnim este o reflexie a noastra. Ca atare, ne atrag calitatile unei persoane, calitati care se regasesc si in noi, fie ca suntem sau nu constienti de ele. Pe de alta parte, simtim repulsie, indignare atunci cand vedem partea mai putin frumoasa a unei persoane. Dar la urma urmei, nu e vorba decat de defectele noastre de care nu suntem constienti, pe care le ascundem in adancul eului, in umbra lui, astfel incat sa nu le gasim nici noi. Fugim de noi si proiectam asupra altora ceea ce respingem in noi. Si atunci cand cineva ne greseste (cu toate ca e foarte subiectiva treaba asta), ne indepartam imediat, de cele mai multe ori cu egoul ranit, pentru ca la nivel subconstient stim ca si noi am fi facut asta doar ca nu ne acceptam aceasta latura. Mai mult decat atat, daca ajungem sa constientizam existenta acestei "parti intunecate" din noi, in prima faza ni se va face frica de ea. Si o vom ingropa si mai adanc. Si de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Va veni in alta forma, intr-o forma evidenta, din partea celor din jurul nostru care nu sunt decat niste lectii "reloaded": nu esti in stare sa vezi asta in tine? Nicio problema, ti-o servim pe tava, direct sub nasul tau, prin comportamentul altei persoane. Si uite asa invatam lectia acceptarii, invatam sa renuntam si la orgoliu pentru ca el e cel care ne orbeste si nu ne lasa sa vedem inauntrul nostru.
Daca in teoriile spiritualitatii se regaseste sub forma oglinzilor, lectia e prezenta in diferite variante in toate culturile si religiile. E spusa pe intelesul tuturor, poate-poate o pricepem si rezonam cu ea. Scumpul nostru folclor zice ca vedem paiul din ochiul altuia si nu vedem parul din ochiul nostru. In Matei 7-1 e spus clar si direct, cum imi place mie, nu judecati ca sa nu fiti judecati. Maica Tereza spunea ca daca ii judecam pe ceilalti nu vom mai avea timp sa-i iubim.

Asta cam asa e. Si cine suntem noi sa hotaram ce e bine si ce e rau? Putem doar hotari, pentru noi, ce putem accepta si ce nu. Si cand ne acceptam mandria, ea nu o sa-si mai faca de cap sa ne strice relatiile cu ceilalti, cand acceptam copilul din noi, nu o sa-i mai acuzam pe altii de imaturitate ci o sa-i acceptam pur si simplu. Cand o sa ne descoperim fricile, cand le vom accepta, le vom si depasi si nu le vom mai pune pe seama altora. Cu cat externalizam mai mult tot ce ne e frica sa acceptam, cu atat suntem mai departe de acceptarea sinelui, de impacarea cu noi, de increderea in noi. Dar toate astea nu trebuie sa vina la pachet cu aroganta. A fi self-aware inseamna sa iti cunosti calitatile si defectele, sa te accepti asa cum esti, dar sa fii mereu constient de partile care trebuie imbunatatite si de modul in care poti face asta. Cel mai important, din punctul meu de vedere, e sa ramai realist. Sa nu ceri prea mult de la tine, mai mult decat poti, mai repede decat trebuie. Dar pentru asta trebuie sa renunti intai la orgoliu si sa inlocuiesti perfectionismul patologic cu un realism pragmatic. pentru ca daca vom cere prea mult de la noi, ne vom dezamagi singuri si vom ajunge sa ne convingem ca nu suntem buni de nimic si nu ne vom mai accepta deloc. Treaba asta e cam ca in marketing, o analiza swot, niste obiective smart, si aia e, reconstruim increderea in noi pas cu pas, fara sa gasim mereu un vinovat pentru esecurile noastre. Nu se poate chiar ca toti sa fie niste oameni rai, mincinosi si egoisti si noi sa fim singurii perfecti. O mai fi ceva in neregula si cu noi. Si pana nu o sa fim fericiti cu noi insine si constienti de valoarea noastra, nimeni, oricat de bun, oricat de iubitor, oricat  ar face pentru noi, nu o sa ne poata face fericiti.
Oare ma intelegi?

Iubirea de sine

Tot citesc despre iubirea asta de sine si cu toate ca o inteleg la nivel conceptual, mi se pare mult prea departe. A iubi divinitatea si particica mica, dar indispensabila de divinitate din tine, da. A-i iubi pe ceilalti, iar atunci cand sunt total antipatici sa vezi farama de bine din ei, de divinitate, da. Sa iubesti un om mai mult decat orice, da. 

Dar cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa fiu egoista sau aroganta? Cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa epatez? Cum, cand nici nu sunt in stare sa ma accept? Si cum sa te accepti cand toti asteapta altceva de la tine si tot ce iti doresti e sa ii multumesti pe toti, pentru ca daca nu i-ai multumi si te-ai gandi la tine, ai fi egoist. Cum sa te accepti cand majoritatea oamenilor din jurul tau iti pun in fata ochilor numai defectele, numai ce faci gresit? Si daca reusesti sa te tii tare pe pozitii si sa fii constient de valoarea ta, esti arogant. Cum sa te accepti cand nu reusesti sa te vezi si perceptia ta despre tine e construita de cei din jurul tau? Si ajungi sa ignori ceea ce ti se pare complet rupt de realitate. Si gasesti un om care vede ce e bun in tine si parca prinzi curaj. Si incepi sa te vezi prin ochii lui si parca nu mai e totul asa negru. Si iubesti si esti gata oricand sa renunti la tot, la tine, sperand ca asa poti intoarce fericirea pe care o primesti. Pana cand nu mai ai in ochii cui sa te vezi si nu doar ca esti pierdut si derutat, dar nu mai stii cine esti, cum esti si de ce. Pentru ca nu te iubesti, pentru ca nu te cunosti, pentru ca ti-e frica sa nu fii arogant, pentru ca ti-e frica sa nu fii egoist, pentru ca ti-e frica sa nu ranesti, pentru ca ti-e frica sa nu ramai singur, pentru ca ti-e frica sa nu fii refuzat, acceptat sau iubit. Si de ce ti-e frica de aia nu scapi.

Cica echilibrul ar fi solutia. Si rabdarea sa ajungi la el.  Credeam ca l-am gasit. Dar mi-am pierdut India. Astept sa obosesc din atata cugetat, poate atunci o sa ma opresc, o sa invat sa am rabdare si o sa ma gasesc.

Oamenii de suflet

De-a lungul vietii intalnim atat de multe persoane incat uneori ne e si greu sa ne amintim numele unei persoane cunoscuta cu mult timp in urma cu care nici nu am mai pastrat legatura. Alteori, nici nu stim vreun nume. Sunt diversi straini cu care am omorat, in tren, cateva ore bune. Sunt momente in care parca preferi sa vorbesti cu un strain, sa-i spui toate problemele tale, de la cea mai mare la cea mai mica, pentru ca oricum nu te cunoaste si poate nu o sa va mai intalniti niciodata. Si speri ca o sa-i lasi lui si problemele tale si nu o sa te mai intalnesti cu ele. Dar nu e asa de simplu.

Uneori stai si asculti ce iti povestesc altii, oameni singuri care cauta compania si compasiunea altui calator, si nu poti sa nu te gandesti ca fiecare are un bagaj pe care il poarta peste tot dupa el si tare bine mai e cand apleaca cineva urechea sa asculte. Uneori ai parte de povesti care te ravasesc de-a dreptul si te intrebi cum de au trecut prin atatea bietii oameni, si te simti vinovat pentru ai avut atatea momente in care ai crezut ca problemele tale sunt cele mai grave si nici ca au cale de izbanda. Dar au avut. Si vezi prin ce au trecut altii si te simti mic. Apoi sunt altii care sufera de superficialitate. Atatea probleme cat mai naste superficialul asta! Dar cine suntem noi sa judecam problemele altora? Ce conteaza cat de mare, de grava sau de superficiala e, daca omul de langa tine e afectat si uneori mai si sufera si cu greu mai schiteaza un zambet, parca sa-si dea singur un imbold sa mai faca un pas mai departe.
Apoi mai sunt oamenii care apar in viata ta si, la un moment dat, fiecare o apuca pe drumul lui. Si te resemnezi, urandu-i celuilalt tot binele si toata fericirea din lume, stiind ca promisiunile ca veti pastra legatura sunt de prisos. Cine mai are timp sa pastreze legatura?! Dar unele legaturi nici nu trebuie pastrate. Se pastreaza singure. Asa, deodata, te trezesti cu un mesaj care iti ureaza o saptamana frumoasa si instant iti asterne un zambet tamp pe fata si realizezi ca au trecut luni bune de cand nu ati mai vorbit. Parca ti-ai fi dorit sa dai tu mesajul ala daca stiai cata fericire va produce. Iti amintesti si cum v-ati cunoscut, si cum v-ati ascultat, si cum ati ras, si cum ati plans, si-ti trece asa pe dinaintea ochilor o prietenie asa sincera ca parca nici nu iti vine sa crezi ca vorbiti dupa luni de zile parca n-ati fi vorbit de ieri. Si asa iti dai seama care iti sunt cu adevarat oamenii de suflet, oamenii care stii te vor incuraja oricand ai avea nevoie, care se vor bucura alaturi de tine chiar daca vorbiti de trei ori pe an. Si nu poti decat sa fii recunoscator si sa le multumesti ca au
fost mereu acolo pentru tine si ca ti-au aratat multe despre care nici nu stiai ca exista. Si au contribuit si ei la cine esti acum.

 Asa e Ina mea. De-odata apare, ca un curcubeu, si ma inveseleste si ma umple de melancolie si de dor, dar e dor vesel, dor de cum era cand eram nebune si visam la maritis. Si cand nu eram nebune, vorbeam de la suflet la suflet, si la ea am vazut credinta si speranta cum n-am vazut in alta parte. Un suflet bun care te molipseste, te alina si zburda cu tine, te ajuta sa crezi si te lasa sa visezi si viseaza cu tine. La ea am vazut eu cum e cu iubirea. Am plans cand i-am vazut prima data. Am sunat-o si am plans si cu ea inca o tura. Atata fericire radia! La ea am vazut eu prima data cum lucrurile bune se intampla oamenilor buni, cum ca, daca iti doresti ceva cu adevarat si te rogi din tot sufletul, se intampla. La ea am vazut iubire din aia ca in povesti, care creste intr-o zi cat altele intr-un an. Nu pot decat sa imi doresc ca fiecare sa aiba asa un prieten de suflet, care la un moment dat sa-i arate ce conteaza cu adevarat. Multumesc, Ina! Mi-a luat ceva mai mult, dar cred ca am inteles, in sfarsit, despre ce imi vorbeai.

Bun sau fraier?

Imi doream tare mult sa ajung in India. O fi fost doar mirajul pacii interioare pe care multi au gasit-o acolo. 

Mi se pare extraordinar de greu sa ajungi calm si fericit si impacat cu tine, fara sa fii nesimtit, egoist si egocentric, mai ales daca o viata intreaga ai fost asa, indiferent cati ani numara viata aia. E clar ca nu te poti schimba peste noapte si mi se pare aproape imposibil sa te schimbi fiind inconjurat de oameni mult prea bine inradacinati in uman, intr-o realitate superficiala si materialista. E ca si cum ai vrea sa te lasi de fumat si de baut stand toata ziua si toata noaptea intr-un bar. Cred ca de asta imi doream eu sa ajung cu vaca in templu undeva prin India, ca sa imi dau un restart mic. E drept ca as fi putut face asta si la o manastire pe vreun varf de Carpat, dar am simtit eu ca trebuie in India.

Daca nu te rupi de tot, daca nu iti faci curat in ganduri, valori si principii, altfel cum sa ajungi la o stare perpetua sau macar predominanta de calm?!

De la contractul social al lui J.J. Rousseau la individualismul societatii moderne, e cam greu, daca nu imposibil, sa ai tu alte valori si principii decat "consatenii" tai. Pentru ca, daca tratezi totul cu maximum de acceptare si intelegere, daca empatizezi cu cei din jurul tau si iti dai seama de ce reactioneaza intr-un fel sau altul, fara sa-i judeci... Ei bine, daca faci toate astea, majoritatea te va considera un fraierica, chiar daca tu iti vezi de treaba ta si esti bun in continuare. Sunt ferm convinsa ca oamenilor buni li se intampla lucruri bune, dar e greu sa fii bun si bland atunci cand pentru tine e important sa ajuti, sa accepti, sa intelegi, sa ierti, iar pentru cei de langa tine e mai important sa reuseasca ei, prin orice mijloace, sa indeparteze orice urma de concurenta, sa faca tot posibilul ca tu sa ai o imagine de "fraierica", iar el de "compentent, pregatit, ilustru". Si in timpul asta, tu sa iti pui un scut ca sa nu te atinga toate rautatile astea si sa-ti astepti cuminte randul la "bine", fara sa te bagi in fata altora prin acte de egoism sau rautate. Si cand realizezi ca nu poti face toate astea, cand te doboara rautatea celorlati si te retragi in cochilia ta si incepi sa pui la indoiala credinta ta in bunatate pentru ca nu mai vezi pe nimeni ca tine in jurul tau si te gandesti ca or avea dreptate toti sa te considere un "ciudat", atunci ce faci? Tii cu dintii de valorile tale cu riscul de a ajunge un autist mic si un sociopat visator si optimist? Te adaptezi si ajungi ca restul? Sau iti cauti "India" ta, locul in care nimeni nu atenteaza la valorile tale si poti fi asa cum esti fara sa fii judecat sau pus la colt si fara sa ai nimic de pierdut?

cu si despre Dor..

Am ajuns la concluzia ca sunt mai multe feluri de dor.

Dorul vesel apare atunci cand dezbati diferite subiecte si o anumita persoana sau o intamplare draguta iti vine in minte, exact ca un pop-up banner, doar ca deloc enervant. Si iti vine sa razi cand iti amintesti cate tampenii ai facut cu sau pentru persoana respectiva si te amuzi grozav si nici nu poti duce povestea la capat de atata ras. Si nici nu intelegi de ce omul de langa tine are un zambet vag pe fata. E greu pentru el sa inteleaga pentru simplul fapt ca nu a fost acolo.

Dorul vesel e atunci cand te bucuri ca ai fost in preajma persoanei respective. Te bucuri ca ai indepartat zidul chinezesc dintre voi, ca te-ai deschis ca o usa cu senzor cand ti-a zambit. Te bucuri ca a contribuit semnificativ la colectia ta de amintiri.

Dorul trist e ruda cu melancolia si putin cu egoismul. E ca atunci cand ti-e pofta de vara iarna. Si toata colectia aia semnificativa de amintiri nu te face decat sa fii mai amarat pentru ca, odata demult, aveai ceva si acum nu mai e. Si cum sa iti foloseasca amintirile cand ai nevoie de o imbratisare si cuvinte dulci?! Si apoi apar niscaiva regrete, ca nu ai facut mai mult, ca nu ai facut altfel, ca ai tacut cand ai fi putut sa zici ceva, ca ai zis ceva cand trebuia sa taci... Incep sa apara scenarii cu „dar daca...”

Apoi mai e dorul anticipativ. E atunci cand deja ti-e dor de ceva ce nu s-a intamplat inca. Dorul asta se naste din speranta si din vise, si e tare simpatic. E mai nebun si nu ii pasa de prea multe. El are lumea lui unde isi face de cap. Si iti da o stare de euforie, de nerabdare si parca inima ti-e beata.

Dar oricare dintre doruri te incearca, e bine. E bine pentru ca inseamna ca simti ceva si daca simti ceva inseamna ca esti cat se poate de viu si ca inima aia chiar foloseste la ceva.

Karma

Am eu o prietena pe care, cu siguranta, o stiti si voi. Karma ii zice. E tare simpatica ea si ma amuza aproape in fiecare zi, ca orice prieten de altfel. uneori te ajuta, alteori iti pune bete-n roate, dar in final e acolo pentru tine. ca orice prieten, iti arata ca mereu poti privi situatia dintr-o alta perspectiva.
Se pricepe si la lupte, gen. Mie mi se pare ca ma loveste unde stie ca o sa ma doara mai tare. ea zice ca ma loveste peste tot, dar in unele locuri deja nu ma mai doare pentru ca am mai fost lovita acolo si s-a creat un fel de "imunitate". si daca ma doare cica ar fi de bine, ca acolo as mai avea nevoie de niscaiva antrenament.
Tare imi place mie de ea. Avem o relatie tare speciala bazata pe provocari. uneori ma trezesc dimineata cu o curiozitate maxima: "hai uimeste-ma! azi ce mi-ai mai pregatit?" e ca un fel de fortune cookie. te astepti sa citesti ca vei castiga la loto si iti vei gasi iubirea vietii in aceeasi zi, cand de fapt nu ai parte decat de un "bitch slap". Totul e sa fii pregatit pentru orice si sa nu ai asteptari. Am observat ca de fiecare data cand am eu asteptari, de orice fel ar fi ele, e ca o provocare pentru ea. de-a dracului face sa se intample fix pe dos. si ce poti sa mai faci decat sa razi. sa razi de tine ca ai fost atat de prost incat sa ai asteptari, sa razi de situatie, sa razi pur si simplu. e ca si cum te-ai trezi imbracat bine si cu schiurile in picioare pe o plaja de nudisti. asa iti trebuie daca ai avut asteptari!
In schimb, daca esti cuminte si iti vezi de treaba ta, fara asteptari si acte de egoism egocentric si incapatanare copilareasca, are mereu cate ceva pentru tine. si ghici ce?! te bucuri si topai ca o veverita de parca ai fi castigat la loto si ti-ai fi intalnit iubirea vietii, cand de fapt e doar o zi frumoasa cu soare. dar altfel te bucuri de soare atunci cand nu-l astepti. de soare si de orice moment frumos din viata.

Cand sa vrei si cand sa renunti

Imi sugerase Costina acum ceva timp sa scriu despre asta, insa nu ma gandisem indeajuns de mult la subiect incat sa pot debita ceva cat de cat interesant. sau inca nu fusesem pusa in fata unei situatii in care sa am de ales intre a continua sa vreau, sa cred si a renunta. si am renuntat la ultima varianta. Imi place sa vreau si sa cred ca ceea ce vreau se va intampla. Cu indarjirea unui copil alintat. Si culmea e ca se si intampla.  Nu cand vreau eu, ce-i drept,  dar se intampla. Toata smecheria e sa lasi orgoliul si egoismul la o parte si sa lasi lucrurile sa decurga asa cum trebuie ele sa decurga. Orgoliul si egoismul sunt cele care iti spun "Da, dar eu vreau ACUM!!", "Ori se intampla acum, ori nu mai am nevoie!". Insa suntem inconjurati de oameni si ei sunt variabila in ecutia asta pentru ca nu poti sti niciodata cum si cand vor reactiona. daca lasi egoismul la o parte, daca incetezi sa te mai gandesti la ce vrei TU, daca lasi lucrurile sa curga de la sine, poate se va intampla si ce-ti doresti, poate nu, insa cu siguranta nu iti vei face milioane nervi si nu te vei consuma pentru ceva ce nu poti schimba.

• Good things happen to those who wait. am auzit-o de atat de multe ori incat urechile mele mai aveau putin si sangerau daca o mai auzeam inca o data. insa e atat de adevarat. si ajung sa spun eu asta, eu!, cea mai nerabdatoare persoana, care a luat milioane de decizii pentru simplul fapt ca nu vroia sa astepte. Insa asteptatul asta nu inseamna a sta si a te uita la stele, ci pur simplu a-ti canaliza atentia si energia in alta directie, fara sa te dai cu capul de toti peretii pentru ca ceea ce vrei nu se intampla in clipa in care iti doresti.
• Sa crezi si sa nu te indoiesti nicio secunda - si asta functioneaza maxim! ca vreti sa folosim exemple biblice sau karmice sau explicatii zen, nu prea conteaza. indiferent cum ar fi formulata, treaba e adevarata. si daca nu se intampla lucrurile asa cum ai vrut, inseamna ca nu ti le-ai dorit destul de mult. Cum stii cat de mult sa ti le doresti? nu stii, dar ar trebui sa simti. 
• Daca ceva trebuie sa se intample, se va intampla - in momentul in care accepti ca sunt anumite evenimente/experiente pe care nu le poti controla si ca situatia poate lua orice turnura in orice moment, atunci ajungi sa accepti si datumul. Daca ceea ce iti doresti ajunge sa se intample la un moment dat, you're a lucky one!
• Nimic nu e intamplator - ai asteptat, ti-ai dorit, nu te-ai indoit si tot nu s-a intamplat?! o fi mercur retrograd saaaau... bad timing. Nu intotdeauna ceea ce ne dorim se intampla atunci cand ne-o dorim. Uneori drumul mai are si rute ocolitoare, si asta doar ca sa ajungi la destinatie mai pregatit. Plus ca in momentul in care trebuie sa astepti ca ceea ce iti doresti sa se intample, cand mai intervine si imprevizibilul si un unknown time delay, te vei bucura de mii de ori mai mult si vei aprecia si vei fi recunoscator pentru finalul fericit. La urma urmei, trebuie sa muncim pentru orice... si rabdarea are cel mai dubios job description eveer!

Costina draga, sper ca ti-am demontat "parerea" conform careia cliseele astea se contrazic intre ele. saracele cuvinte au ajuns clisee doar pentru ca unii oameni care au vazut ca functioneaza le-au spus si altora incercand sa-i convinga. insa le-au spus de atat de multe ori, incat ne-au creat o pseudo-alergie auditiva. Insa, trecand peste asta, totul e foarte simplu. A-ti dori foarte mult ceva nu inseamna a te transforma intr-o persoana irationala si incapatanata care vrea ca lucrurile sa se intample ACUM!!! Inseamna ca stii ce vrei, stii cat de cat cum sa ajungi acolo, insa renunti la doza de egoism care nu te lasa sa vezi ce e in jurul tau si sa accepti lucrurile asa cum vin, sperand ca la final vei obtine si tu ce iti doresti. si vei obtine, pentru ca "good things happen to those who wait".

Ce s-a intamplat cu fetele dragute & cuminti?!

Ca sa continui in aceasi nota, multi tipi se intreaba ce s-a intamplat cu fetele dragute & cuminti?! Exista 2 raspunsuri:

1. Voi v-ati intamplat!
Fetele dragute si cuminti, mergand pe strada agale, la bratul iubitului lor nu au putut sa nu observe reactia lui erecta in momentul in care Miss Pitzi a trecut prin dreptul lor, imbracata ca de clubbin la inocentele ore ale pranzului, cu un machiaj care sa compenseze lipsa de continut. Aceleasi fete dragute si cuminti nu au putut sa nu observe cum iubitul lor a fost fascinat de colega de birou cu care a avut o discutie in contradictoriu dar foarte bine argumentata, ce s-a sfarsit cu un zambet increzator din partea ei si mersul acela increzator care face ca fundul sa-i tremure usor la fiecare pas. Fetele dragute si cuminti au observat si saliva care curgea agale pe buza inferioara a iubitului, dar s-au gandit ca e totusi prea mare pentru o babetica. Fetele dragute si cuminti au gatit pentru iubitii lor, negandindu-se ca el va prefera tipa emancipata care castiga destul incat sa manance in oras de cate ori vrea si pe care nu o intereseaza cate minute trebuie sa fierbi un ou ca sa fie tare. Intr-un final, fetele dragute si cuminti ajung sa fie parasite intr-un fel sau altul, si in incercarea lor de a gandi logic si de a invata ceva din relatia incheiata, concluzioneaza ca trebuie sa faca anumite schimbari la nivelul personalitatii, astfel incat sa fie si ele "la mare cautare". Treaba se rezolva destul de usor: fusta baby doll pana la genunchi este inlocuita cu o fusta conica, stramta, pentru ca, sa fim seriosi, cine nu are fantezii cu "secretara"? Balerinii sunt pusi la naftalina si inlocuiti cu o pereche de stilettos, bluza vaporoasa din matase e inlocuita cu o camasa care nici nu trebuie incheiata pana sus pentru ca, de altfel, sutienul cu push-up nici nu permite asta, iar blazerul crosetat e inlocuit cu un sacou de piele. Acuma ca am rezolvat tinuta, ramane atitudinea. Ei bine, incercam sa inlocuim pasiunea pentru gatit cu pasiunea pentru job, pranzul si cina se servesc in oras, iar orice individ incearca sa contrazica ceva va fi pus la punct cu zambetul pe buze si cu argumente cat se poate de logice. Si uite asa, fetele dragute si cuminti ajung sa fie "diva aia de la bar" sau o tipa  prea "increzatoare/intimidanta/aroganta". Men, what can I say?! Nice job!

2. Nu s-a intamplat nimic, sunt acolo, cuminti, doar ca pentru prea multi conteaza mai mult ambalajul si nu mai are nimeni rabdare sa cunoasca, sa descopere, sa manifeste un interes minim fata de o persoana pana cand ea se va simti confortabil si isi va dezvalui intreaga personalitate atat de dulce si suava de fata draguta si cuminte. In schimb, ceea ce barbatii nu par a realiza, este ca multor femei le e frica sa nu fie respinse. Si atunci se intampla ca atitutinea lor sa nu fie decat un raspuns la cea a barbatilor, pe sistemul cerere-oferta.

Asa ca nu are rost sa iesiti cu baietii la o berica si sa va plangeti ca toate's niste panarame, pentru ca exista si fete dragute si cuminti, dar, probabil, nu acolo unde mergeti voi.

The Nice-Guy Myth

Un individ din LA posta prin 2007 un articol in care ne explica noua fetelor/femeilor ce s-a intamplat cu "the nice guy". E drept ca a ajuns la mine cam tarziu acest articol, insa tin eu neaparat sa-i raspund.
"The nice guy" despre care vorbeste acest individ este prietenul nostru foarte bun, pierdut in the middle of the friend-zone, si care aparent e tot ceea ce ne dorim noi doar ca noi nu vedem si ne lasam inima si sufletul calcate in picioare de diversi douche-bags si apoi plangem pe umarul prietenului platonic.

The deal is like this, my friend:
1. Nimeni nu e obligat sa-mi fie prieten si sa-mi asculte dramele si sa ma consoleze. Aparent sunt destul de funny in restul timpului incat compenseaza. Daca am fost pusa vreodata intr-o situatie similara (having a platonic male friend), situatia s-a solutionat cu..ghici?! comunicare! And now we are wing-man&wing-woman.

2. Ca barbat, nu te poti plange ca o femeie nu apreciaza ca o asculti si o consolezi si iti pui si tu masti de argila cu felii de castraveti pe ochi. Asta fac DOAR femeile. Ca barbat, trebuie sa inspiri putere si protectie. O femeie trebuie sa se simta in siguranta cu un barbat. In alta ordine de idei, barbatii au mintea setata in 90% din cazuri sa ofere solutii. Daca o femeie vrea atentie si incepe sa se victimizeze in fata unui barbat, el o sa-i explice logic si rational ca ea a procedat gresit si va gasi solutii la problemele identificate. Dar femeia nu vrea decat atentie. Pentru asta exista alte femei, care ofera compasiune. Prin urmare, daca ai contact o perioada indelungata cu un astfel de specimen usor efeminat, ca femeie o sa-ti gasesti consolarea in bratele unui asa-numit "marlan", genul acela de barbat dintr-o bucata cu un comportament ce variaza intre cel al unui fotbalist pe teren si al unui sofer de tir, dar care, culmea, exprima si manifesta masculinitate prin toti porii. Nu te poti plange ca m-am dus cu el, pentru ca trecerea de la o extrema la alta se justifica prin echilibrul ulterior.
3. Any guy could be the nice guy, daca stii cum sa-l alegi. De fapt, nici nu prea conteaza cum il alegi, dar daca ajungeti sa va cunoasteti limitele, sa stiti cum sa va tratati reciproc, respectful and caring, orice player poate fi imblanzit. Asa ca, draga tipule din LA, nu imi explica mie cum mi-am pierdut eu sansa la fericire si la "nice-guys". Cand femeile sunt dupa o despartire, suparate, deprimate, planse si nemancate si se intreaba retoric "Unde au disparut toti tipii ok?!", nu se refera la "materia prima" ci la optimismul lor, la capacitatea lor de a vedea ce e bun intr-un barbat, capacitate care evident dispare in urma unei despartiri, dar care, Slava Domnului!!!, este regenerabila. Nice guys do exist!

The art of being thankful

Cred ca a fi recunoscator e un soi de arta, pentru ca valoreaza tare mult si e si rara. Si unica, bineinteles, in functie de "creator". Problema cu multi dintre noi e ca uitam sa mai fim recunoscatori si ni se pare ca ni se cuvine tot ce avem sau primim. Nu mai suntem recunoscatori, suntem mandri.
Uneori, ma scoate din sarite iarna pentru ca imi da stari dubioase de pseudo melancolii si depresii, asezonate cu dileme existentiale. Si putinii oameni din viata mea au gasit mereu un cuvant bun sa-mi spuna, dar stii cum e...pana nu esti in regula cu tine, nu se prinde nimic. Am auzit de cateva zeci de ori ca o sa-mi fac prietenii noi si ca asa e la inceput blah blah blah. Dar am preferat sa ma inchid in cochilia mea si sa ma plang si sa ma victimizez, ca doar asta face o muiere care vrea atentie..


Cei care ma stiu de ceva vreme, stiu ca sunt nebuna, in a very creative and enjoyable way. Mereu imi veneau idei noi, mereu vroiam sa fac ceva, sa plec undeva, sa inventez ceva... dar s-a pierdut undeva pe drum spiritul asta visator.
Si daca eram eu cea care tragea de toti sa faca ceva cu viata lor si sa mergem sa vedem si sa salvam lumea de carii, de ceva timp tot stau ca o lehuza si astept sa se intample ceva.
Sa zboare vreun porc sau sa vina vreun unicorn sa ma duca la plimbare in lume.

Statul nu e productiv. Si nici a-ti face planuri de viitor fara sa te gandesti si sa te bucuri de prezent nu-i o treaba. Asa ca, pasul 1: time to be grateful.
Costina, you're on my thankful list.
Pentru ca tragi de mine
Pentru ca imi amintesti cat de mult inseamna dezvoltarea personala
Pentru ca nu ma lasi sa lenevesc si vii mereu cu provocari
Pentru ca dupa atata seriozitate, ma scoti la bumti bumti vinerea
Pentru ca ma suporti duminica la karaoke
Pentru ca ma lasi sa ma culc devreme si nu razi de mine
Pentru ca imi asculti povestile telenovelistice si te amuzi, dar niciodata nu te plangi oricat de stupide ar fi

Cand/Daca voi avea o cariera de succes intr-unul din domeniile care ma pasioneaza acum, sa stiti ca e datorita Costinei. Altfel, probabil, m-as mediocriza.

Pitipoanca virgina si cinstita/ Attention Whore

Inainte sa ma apuc sa scriu acest post ma intrebam daca n-oi fi si eu attention whore atata timp cat scriu despre ceva si apoi cersesc atentie pe facebook. Dar, la urma urmei, cred ca toti suntem attention whores intr-o mai mica sau mai mare masura. Si cum am stabilit aseara ca marimea conteaza...daca esti attention whore intr-o mica masura, nu se pune.
Am avut astazi doua muze masculine ( si sper sa nu va efeminez prin termenul de "muza") care m-au facut sa scriu despre asta si despre "fenomenul pitipoancelor virgine si cinstite". Ei bine, aceste pitipoance despre care vrea Bogdan sa scriu eu, se manifesta de multe ori ca attention whores.

Cu siguranta le-ati vazut prin mall-uri cu fata lipita de o vitrina a unui magazin de bijuterii scumpe. Stau in aceasta pozitie timp de cateva minute bune, asta ca sa fie sigure ca "iubi" a "percutat" ce isi doresc ele. In magazinele cu haine, le puteti recunoaste pentru ca ele tin in mana in umeras cu o carpa atarnata la care se uita si pe care o adulmeca pofticios pret de cateva minute, apoi intra in contact cu ea la cabina de proba (asta dureaza estimativ cam 20 de minute, timp in care masculul trebuie sa tina poseta, telefonul, esarfa, paltonul) si apoi se admira in jur de 15 pana la 30 de minute in oglinda cerand nu doar sfatul lui "iubi" ci si al asistentilor din magazin (sau cum s-or numi ei in romana...de obicei ii numesc sclavi, dar astazi fac o exceptie) sau al altor "pitipoance virgine si cinstite". In ceea ce priveste aspectul lor, e ca la mica publicitate: "aspect fizic placut", insa analizat in profunzime aduce putin din stilul Kardashian, mai ales in ceea ce priveste pronuntia cuvintelor (pe un ton alintat, vocale luuuuungiiiteeeee, etc).
Ele se poarta de cele mai multe ori ca micutul Tinkerbell al lui Paris Hilton (n.a. acel mic chiwawa din poseta lui Paris Hilton), par dragute si neajutorate si in cautare de afectiune, dar atentie domnilor! It's a trap! Pentru ca in momentul in care oricine altcineva in afara de BFF, BFFL, MCSJHG incearca sa le abordeze, fata lor de "virgine cinstite" va mima o greata si isi vor intra in rolul de "hard to get".

Daca nu sunt cu "iubi" (fie pentru ca s-au "plicti"', fie pentru ca nu poseda unul, ele fiind prea "bune"), sunt de gasit in "turma", cate 3-4, maxim 5. La prima impresie, ca mascul, ai putea crede ca Raiul e masa de vis-a-vis la care tocmai s-au asezat ele si si-au comandat apa plata/suc naturell si se hlizesc aratandu-si chestii pe i-phoanele din dotare. Insa, again, it's a trap. E asa numitul "cheerleader effect", care se intalneste nu doar la ele ci la orice grup de femei. La pachet, par de vis. Luate fiecare in parte, e usor sa le gasesti cel putin 5 defecte. Ele si iarna sunt pe val, deci le puteti intalni pretutindeni. Despre metode de abordare si posibile subiecte de discutat cu ele, intr-o postare viitoare si doar la cerere.

Marimea conteaza

De unde vin eu, pe langa faptul ca se cam bea vodka in loc de apa, barbatii sunt frumosi. Zvelti, domle, inalti.  Dar cine a avut ochi pentru ei?! Mi-a trebuit mie independenta la capitala!

Capitala, mon cherul meu, mi-a servit niste exemplare scunde, strambe si de culoare usor ciocolatie, unele. Bag de seama ca e tare important relieful. Daca in zona mea de munti si dealuri, masculii sunt inalti ca bradu', aici sunt doar ca gardu'. O fi de la campie. Sa ma fereasca Louboutin sa ma mai cocoț si pe niste tocuri, ca deja imi pot servi linistita orice masa alaturi de ei, firimiturile nu vor ajunge in veci pe jos. 

Nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu discriminez pe nimeni. Imi spun si eu of-ul, of course.

Am incercat candva sa trec peste acest aspect, al inaltimii, mai ales cand o buna prietena incerca sa imi explice, aducandu-mi argumentul suprem, ca "la orizontala nici nu conteaza!". Dar cine sa mai ajunga la orizontala cand un specimen mai mic de statura imi spune ca am genunchii "nașpa". Well, ochii mei sunt caprui-verzui si sunt frumosi, dar erau prea sus. Genunchii insa... 

In scurt timp il voi intelege pe Guliver, asta daca nu cumva se hotaraste Mercur sa nu mai fie retrograd, iar luna neagra isi baga mintile in cap si iese din casa a9a a iubirii si isi vede de treaba prin Rac sau Balanta si ma lasa si pe mine in pace.

Blackjack leapșa

Îmi plac provocările. Costina cred că știe asta și m-a provocat la un pomelnic de 21 de cuvinte pentru 2012, cele mai importante de altfel.
And here it goes....

Familie
Emoții
Maturizare
Fluturi
Emoție
Sentimente
Entuziasm
Dezamăgire
Cunoaștere
Carieră
Suflet
Nou
Casă
Acasă
Tren
Prieteni
Vin (alb demisec)
Muzică
Sex
Zen
Planuri

Și cu ocazia asta voi mulțumi și tuturor celor care
1. mi-au suportat:
- mofturile
- depresiile
- glumele proaste
- vocea
- poveștile fără sfârșit despre...ghici?! despre mine, evident.
- egoismul
- etapele de victimizare
- restul chestiilor deranjante pe care le-am făcut și probabil le voi face în continuare pentru că (încă) nu sunt conștientă de ele
2. mi-au oferit:
- un umăr să plâng
- o îmbrățișare
- o vorbă bună
- speranță
- vise
- amintiri frumoase
- încurajări
- șuturi în fund
- și restul chestiilor care nu se spun pe blog

Un 2013 șmecher vă doresc, să îl trăiți din plin!

Vă pupă Ida.