Teoria oglinzilor vs iubirea de sine

Daca saptamana trecuta ma macina iubirea de sine, acum ma macina teoria oglinzilor. Ea spune ca orice om pe care il intalnim este o reflexie a noastra. Ca atare, ne atrag calitatile unei persoane, calitati care se regasesc si in noi, fie ca suntem sau nu constienti de ele. Pe de alta parte, simtim repulsie, indignare atunci cand vedem partea mai putin frumoasa a unei persoane. Dar la urma urmei, nu e vorba decat de defectele noastre de care nu suntem constienti, pe care le ascundem in adancul eului, in umbra lui, astfel incat sa nu le gasim nici noi. Fugim de noi si proiectam asupra altora ceea ce respingem in noi. Si atunci cand cineva ne greseste (cu toate ca e foarte subiectiva treaba asta), ne indepartam imediat, de cele mai multe ori cu egoul ranit, pentru ca la nivel subconstient stim ca si noi am fi facut asta doar ca nu ne acceptam aceasta latura. Mai mult decat atat, daca ajungem sa constientizam existenta acestei "parti intunecate" din noi, in prima faza ni se va face frica de ea. Si o vom ingropa si mai adanc. Si de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Va veni in alta forma, intr-o forma evidenta, din partea celor din jurul nostru care nu sunt decat niste lectii "reloaded": nu esti in stare sa vezi asta in tine? Nicio problema, ti-o servim pe tava, direct sub nasul tau, prin comportamentul altei persoane. Si uite asa invatam lectia acceptarii, invatam sa renuntam si la orgoliu pentru ca el e cel care ne orbeste si nu ne lasa sa vedem inauntrul nostru.
Daca in teoriile spiritualitatii se regaseste sub forma oglinzilor, lectia e prezenta in diferite variante in toate culturile si religiile. E spusa pe intelesul tuturor, poate-poate o pricepem si rezonam cu ea. Scumpul nostru folclor zice ca vedem paiul din ochiul altuia si nu vedem parul din ochiul nostru. In Matei 7-1 e spus clar si direct, cum imi place mie, nu judecati ca sa nu fiti judecati. Maica Tereza spunea ca daca ii judecam pe ceilalti nu vom mai avea timp sa-i iubim.

Asta cam asa e. Si cine suntem noi sa hotaram ce e bine si ce e rau? Putem doar hotari, pentru noi, ce putem accepta si ce nu. Si cand ne acceptam mandria, ea nu o sa-si mai faca de cap sa ne strice relatiile cu ceilalti, cand acceptam copilul din noi, nu o sa-i mai acuzam pe altii de imaturitate ci o sa-i acceptam pur si simplu. Cand o sa ne descoperim fricile, cand le vom accepta, le vom si depasi si nu le vom mai pune pe seama altora. Cu cat externalizam mai mult tot ce ne e frica sa acceptam, cu atat suntem mai departe de acceptarea sinelui, de impacarea cu noi, de increderea in noi. Dar toate astea nu trebuie sa vina la pachet cu aroganta. A fi self-aware inseamna sa iti cunosti calitatile si defectele, sa te accepti asa cum esti, dar sa fii mereu constient de partile care trebuie imbunatatite si de modul in care poti face asta. Cel mai important, din punctul meu de vedere, e sa ramai realist. Sa nu ceri prea mult de la tine, mai mult decat poti, mai repede decat trebuie. Dar pentru asta trebuie sa renunti intai la orgoliu si sa inlocuiesti perfectionismul patologic cu un realism pragmatic. pentru ca daca vom cere prea mult de la noi, ne vom dezamagi singuri si vom ajunge sa ne convingem ca nu suntem buni de nimic si nu ne vom mai accepta deloc. Treaba asta e cam ca in marketing, o analiza swot, niste obiective smart, si aia e, reconstruim increderea in noi pas cu pas, fara sa gasim mereu un vinovat pentru esecurile noastre. Nu se poate chiar ca toti sa fie niste oameni rai, mincinosi si egoisti si noi sa fim singurii perfecti. O mai fi ceva in neregula si cu noi. Si pana nu o sa fim fericiti cu noi insine si constienti de valoarea noastra, nimeni, oricat de bun, oricat de iubitor, oricat  ar face pentru noi, nu o sa ne poata face fericiti.
Oare ma intelegi?