Eat, pray, love şi sfârşitul lumii

Obişnuiam să iubesc Crăciunul şi sărbătorile, în general. Anul asta chiar nu mi-a plăcut deloc. O fi din cauza faptului că am crescut şi am aflat că Moş Crăciun nu există sau pentru că familia mea nu mai numără la fel de mulţi de membri sau pentru că în această perioadă a anului pare a fi invazia kitschului. Sau poate din cauza mult mediatizatei apocalipse care a întârziat să apară.
De mai bine de o săptămână, de când am ajuns acasă, n-am putut să nu observ că tendinţa pentru aceste sărbători este eat, pray, love.


Eat  - sarmale, produse home made de porc, tot felul de salate, tot felul de mâncăruri pe care nu le mancăm în timpul anului pentru că fac parte din meniul special de Crăciun (niciodată nu am înţeles de ce).




Pray - brusc şi deodată, cu ocazia Crăciunului, toţi sunt credincioşi. în noaptea de Crăciun nu mergem în club, luăm gaşca şi mergem la biserică, eventual dăm şi check in; până şi babele fac o mică pauza din bârfă. Să nu uităm de mesajele cu "fie ca", urmate invariabil de "lumina/sărbătorile/fericirea/îngerii/sfinţii...". Chiar avem nevoie de 2-3 zile pe an în care să ne prefacem că suntem mai buni şi mai credincioşi când putem exersa tot anul? Chiar nu putem fi drăguţi unii cu alţii decât dacă avem un copac împodobit în sufragerie? 


Love - şi cum sărbătorile sunt pline de iubire, în cazul unora, şi de patetism, în cazul altora, mulţi dintre cei pe care Craciunul i-a surprins singuri au cunoscut disperarea. În unele cazuri se manifestă ca o angoasă în cluburi, baruri, cafenele. Cu siguranţă i-aţi văzut pe cei care scanează tot, plini de interes, în speranţa că cineva le va asculta ruga de a nu fi singuri de sărbători. În alte cazuri, avem de-a face cu o disperare care îşi găseşte consolarea în vapori de băuturi spirtoase. Alţii, îşi amintesc că totuşi ar fi cineva care are potenţial şi atunci începe aşa numita "coşmăreala" telefoanelor (pisi, dacă nu îţi răspund la invitaţii e pentru că sunt reclamele mele preferate la tv). Şi în alte cazuri avem de-a face cu un alt fel de disperare, a celor sătui de 1. sarmale 2. urări patetice 3. falsitate 4. patetism 5. rosu, verde şi auriu 6. mesaje disperate 7.toate cele de mai sus.

Îmi pare rău că am fost eu Grinch anul ăsta, dar promit să mă revanşez anul care vine. Adică voi face cadouri fără o ocazie specială, voi face sarmale şi cârnaţi şi salată boeuf şi cozonaci în iunie, şi voi merge la biserică chiar dacă nu e sărbătoare şi chiar dacă nu e duminică. Şi cred că ar trebui să mă apuc să îmi fac lista de rezoluţii pentru 2013 :)

Minte-ma...

Îmi amintesc că pe 1 ianuarie mi-am propus ca anul ăsta să nu mint. Şi asta pentru că în 2011 am rănit prin minciună şi ajunsesem să construiesc o lume paralelă, câte puţin în fiecare zi. Şi pot spune că am reuşit să nu mint anul ăsta, să nu rănesc pe nimeni. E drept (cu toată modestia) că sunt unul dintre cei mai buni consilieri de mincinoşi pe care i-aţi putea întâlni, pot realiza cu uşurinţă scenarii pentru realităţi paralele atât de credibile încât nici nu îţi dai seama că e vorba de o minciună, însă nu am mai minţit pe nimeni. 
Dar m-am minţit pe mine. Şi e mai dureros decât orice altceva. Să negi realitatea, să vezi doar ce vrei, să îţi accepţi doar anumite sentimente, pentru că dacă le-ai accepta pe toate ar fi vorba de slăbiciune şi vulnerabilitate, să te minţi cu măiestrie în fiecare zi, să te bazezi pe logică şi raţiune şi nici măcar faptele să nu te poată convinge că realitatea e de fapt alta. Să îţi creezi o bulă de sticlă, nimic să nu te poată atinge şi să vezi totul de la distanţă, o distanţă care ar trebui să îţi asigure lipsa suferinţei ulterioare. Şi ajungi să te bazezi pe realitatea asta construită de tine. Şi m-am bazat pe ea şi m-am simţit tare în siguranţă. Atât de în siguranţă încât am uitat să mă mai mint şi realitatea a început să îmi dea palme şi sentimentele alea îngropate şi negate au ieşit la suprafaţă, ca nişte creaturi care nu au văzut niciodată lumina zilei şi culorile şi nu au tras niciodată aer adânc în piept. Şi din momentul ala, bula mea de sticlă a devenit pustie. Şi e un gol pe care îl simţi în piept, în stomac, probabil în fiecare celulă în parte. Şi e ca un drog. Pentru că ajungi să îţi doreşti să vină cineva şi să te mintă, să îţi spună numai lucruri frumoase care să te facă să te simţi mai bine.

Consolarea chiloţilor

Nu ştiu cum se face că iar ajungem la chiloţi..
De când cu luna cadourilor, s-au înmulţit motivele de ieşit la shopping sau altfel spus "nevoile". Cadouri pentru prieteni, rochii pentru petrecerile de sezon, încălţăminte groasă şi rezistentă... şi toate astea ar trebui să funcţioneze şi ca o consolare, ca să nu ne mai gândim la "el", oricine ar fi acel "el" cu care am fi vrut să ne petrecem sărbătorile, dar s-a pierdut pe drum.
Săptămâna trecută şi săptămâna asta am petrecut/pierdut câteva ore bune prin mall-uri şi magazine. Complet ineficient. Nu am găsit ce căutam, de consolat nu m-a consolat nimic. 
Însă aici intervine perechea de chiloţi. În 80% din cazuri plecăm la cumpărături crezând că ştim exact ce vrem să cumpărăm, cum trebuie să arate cizmele sau cât de lungă să fie rochia. În final, fie nu o găsim, fie ne mulţumim cu alteceva pentru că "aşa se poartă, domnişoară!". Dar după ce petreci multe ore hoinărind printre munţi de "ţoale", negăsind ce vrei, consolarea mereu va veni de la o pereche de chiloţi. Din dantelă, saten sau bumbac, cu buline, cu dungi sau cu flori, negri, albi sau roşii, mereu te vor aştepta pe un umeraş din acela mic şi simpatic, şi parcă îţi şoptesc "Haaai, că nu ştim decât noi...". Şi ţi-i cumperi, pentru că nu sunt foarte scumpi şi nu ai de ce să te simţi vinovată, te fac să te simţi bine instant şi nu prea contează părerea celorlalţi în privinţa lor pentru că nici n-o să-i vadă. 
Şi iată cum chiloţii salvează ziua!

Cu chiloţi sau fără?

Tu cum dormi? Cu chiloţi sau fără?

Ideea e în felul următor.
În urma unei discuţii nevinovate, am fost şocata să aud ca unii oameni dorm cu chiloţi. Ciudat.
Mie personal îmi ia ceva timp să-mi aleg o pereche de chiloţi pentru simplul fapt că nu e simplu să stai 12 ore într-o pereche de aţe incomode sau într-una de "gogoşari". Materialul trebuie să fie moale, catifelat şi modelul trebuie să fie comod. Să nu intre în şi-anume fund şi asa mai departe. Concluzia la care am ajuns, în urma unui sondaj realizat printre prieteni şi cunoştiinţe, e cam tristă:

persoanele care dorm cu chiloţi sunt ceva mai "încuiate", acceptă ceva mai greu provocarile, neconvenţionalul, noutatea dusă la extrem, exhibiţionismul şi excentricitatea
în timp ce persoanele care dorm fară chiloţi [a nu se înţelege dezbrăcate] îşi trăiesc somnul la maxim. La fel şi viaţa. Viaţa lor e un fel de aventură continuă. Acceptă cu uşurinţă majoritatea lucrurilor. De cele mai multe ori sunt cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori.

Cu alte cuvinte, promovez somnul fără chiloţi!
Avantaje:
aerisire
comoditate
lejeritate în mişcări

şi lista ar putea continua... :)

deci..cu chiloti sau fara?

Myth buster - Comunicarea în relaţii

Toţi specialiştii în relaţii sunt de acord cu un lucru: Comunicarea este absolut necesară într-o relaţie.

 Şi cum femeile rumegă toate revistele în care aceşti specialişti se dau specialişti, dau şi peste articole de genul  "Daca aveţi o problemă, discutaţi." sau "Nu lăsa nicio problemă nediscutată pentru că nu se va rezolva de la sine!" sau  "Nu curăţă masa de firimituri? Spune-i! Face pipi pe colacul de la WC? Discutaţi!" Şi uite aşa, săracii de voi sunteţi victimele unor discuţii interminabile, mai ceva decât la psiholog, despre subiecte banale. Şi asta pentru că specialiştii sunt de părere ca este vital să comunici totul.

Alţi specilişti vorbesc despre "comunicarea în pat". "Vrei să te satisfacă? Spune-i ce să facă!" Serios? Cam cum ar fi?! "Iubi, mai la stânga te rog. Mai repede. Nu aşa repede. Da' acuma de ce te-ai oprit? Ah, nu te-ai oprit. Ok. E ok acolo. Da' mai mişc-o puţin. Aşa...aşa...NU MĂI! Eşti nebun? Vrei să-mi rupi o coastă? Nu aşa tare. Învârte-o! Suceşte-o! Freac-o! N-o lăsa! Mai la stânga. Mai sus. Apucă-mă de fund. Trage-mă de păr. Nu aşa tare! Acuma mă gâdili..." şi probabil ar tot continua aşa.

Apoi, data urmatoare, Ea nu ar mai spune nimic. Pe motiv că "da' nu ţi-am zis o dată cum să faci? de câte ori să-ţi spun? ţi-am zis că mie îmi plac bărbaţii atenţi la detalii!!!"

Şi tace. Şi el e derutat. Nu ştie ce se petrece. O fi bine, o fi rau?! dar barbatul are totuşi puterea de a face un singur lucru şi bine, de a se concentra la propria lui placere, fără a face liste în cap sau a-şi pune întrebări fără rost. Şi apoi ea întreabă : "Da' ce?! Gata? Deja?" Şi saracul bărbat, în frustrarea lui, îi vorbeşte la un moment dat femeii de lângă el despre importanţa procesului de feedback. "Draga mea, dacă stai ca o scândură şi nu zici nimic, eu de unde să ştiu dacă te simţi bine?"

Pe de altă parte, există şi femeile care oferă feedback constant, manifestat prin oftări, respiraţie sacadată, gemete, urlete, etc. dar nici aşa nu-i bine. Pentru că lui îi place. Şi ea oftează. Lui îi place. Ea începe deja să respire sacadat. Lui îi place şi mai mult. Ea geme. El e înnebunit. Ea urla. El e fericit. Ea urla. El e şi mai fericit. Ea tace. El se panichează :"Ce-ai dragă? nu mai e bine?" "ba da, dragule, dar mi s-a uscat gâtul de la atâta urlat!"

şi, uite aşa, comunicarea asta poate strica totul.

"Cafea" sau cafea-cafea?

Un laitmotiv atât pe blogul meu cât şi pe pânzele mele, cafeaua încă mă mai fascinează. Astăzi vom vorbi despre mitul sau clişeul ieşitului la cafea.

Când vorbesc cu fetele şi rămâne că "ne vedem la o cafea", cafeaua e facultativă. Ieşitul la cafea cu fetele înseamnă că timp de o oră, două, trei, ne plângem, ne văicărim, ne "înţepăm" reciproc (multumesc Carmen & Ioana!!!), ne mai văicărim un pic, ne criticăm, ne facem să râdem, mai bârfim puţin şi cam asta înseamnă cafeaua cu fetele, un soi de "share" la tot ce s-a întâmplat de la ultima cafea pana atunci.

Când o persoana pe care nu o cunoşti foarte bine te invită la o cafea, e clar motiv de socializare. Din nou, comandarea unei cafele propriu-zise este facultativă, putând fi foarte uşor înlocuită cu un suc sau apă plată.
Şi, bineînţeles, partea mea preferată, când un tip te invită la o cafea, e cam clară treaba. În primul rând, îţi dai seama cu ceva timp înainte dacă va urma să te invite la o cafea. Apoi urmează perioada aceea insuportabilă când te uiţi la telefon din 10 în 10 minute şi parcă de-abia astepţi să te sune să te invite, apoi te resemnezi uşor şi te apuci să faci tot felul de chestii femeieşti. Te hotărăşti să pui în practică toate reţetele de frumuseţe home-made şi exact în momentul în care ai şi bigudiuri şi o mască de argilă şi mălai pe faţă şi unghiile proaspăt date cu ojă, sună telefonul. Şi bineînţeles că e el care vrea să te scoată la o cafea, aşa, deodată, aşa, acuma, de parcă tu ai sta degeaba aşteptând telefonul lui. Şi bineînţeles că tu ai putea fi gata în 15 minute, că doar te gândeşti la cafeaua aia de atâta timp, însă el nu trebuie să ştie lucrul ăsta. Şi atunci îi spui că ai ceva treaba, că îl suni tu în doua minute. Sau în cât timp se usucă oja, dar el nu trebuie să ştie asta. Şi îl suni şi, bineînţeles, după ce îţi faci loc în agendă, faci un compromis pentru o cafea, dar nu chiar acum,  ci în vreo 30-45 de minute. Şi când în sfârşit ieşi la "cafea", îţi dai seama că te-ai agitat atăta şi degeaba.
Şi mai este un soi de cafea...
Cu toţii am vazut în diferite filme/seriale cam cum decurge o întâlnire şi mai ales cum se sfârşeşte: el o conduce pe ea până acasă, ea îi mulţumeşte pentru tot, el timid se apropie de ea să o sarute, se sarută sub clar de lună, păsările ciripesc vesele, o stea străluceşte mai tare decât restul sau chiar apare o stea căzătoare, apoi ea îşi scoate cheile din geantă, se apropie de uşă, se uită pofticios la el, el se uită pofticios la ea şi urmează întrebarea: "do you wanna come in for a cup of coffee?!". Cine ar bea cafea aproape de miezul nopţii, dupa un aparent super date?! Nimeni, evident. Însă e un pretext foarte bun pentru orice altceva.

În concluzie, idee e ca "o cafea" rareori înseamnă "o cafea" şi expresia este de cele mai multe ori folosită drept pretext pentru socializare şi în unele cazuri...chiar mai mult.

Prelude

Datorita sau din cauza (inca nu m-am hotarat) unei anomalii aparuta pe vechiul meu blog (neglijat, ce-i drept, de mult timp) si anume ceva malware, m-am decis sa imi fac un altul care va contine atat postarile mele preferate de pe fostul blog, cat si postari noi. Si uite asa ma reapuc eu de bloggarit. Malware sau nu, ma gandeam de ceva timp sa ma reapuc de scris, insa parca nu aveam motivatia necesara. Nu ramane decat sa-mi fac un obicei din a posta mai des. Wish me luck! Let the coffee inspire us!