Ce vrem vs ce avem nevoie

Pana nu demult, traiam cu impresia ca cele doua sunt sinonime. Pentru ca, nu-i asa?! Eu stiu cel mai bine ce am nevoie. Well, acum ca vad cum arata in scris ceea ce gandeam, imi dau seama cata aroganta si cat orgoliu e la mijloc. 

Mi-am dorit ceva foarte mult. Cu o ambitie, cu o motivatie, cu o incapatanare de copil rasfatat, de mutam muntii din loc ca sa ajung unde vreau eu. Si mi-am luat-o in freza o data, de doua ori, de trei ori. Si nu m-am lasat! Pentru ca trebuie sa muncesti si sa tragi tare pentru ceea ce vrei. La un moment dat nici nu mai stiam daca e vorba de prostie sau pasiune. Well… ii multumesc celui care mi-a intors lumea cu fundul in sus, pentru ca acum e lumina. Si totul e mult mai clar.

Ma intreba Costina mai demult cand stii ca trebuie sa muncesti in continuare si cand sa renunti. La mine treaba cu renuntatul a fost involuntara. Eram prea obosita sa mai vreau, sa mai fac ceva, sa mai visez. Si cum treburile astea de te fac sa suferi nu vin niciodata singure, nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa refuzi orice si sa te inchizi in tine. Si tare bine mai e sub plapuma, pe intuneric, nu te vede nimeni, nu stie nimeni ce, cum si cat e in sufletul tau. Si nu vrei sa vezi pe nimeni, nu vrei sa vorbesti pentru ca nu mai ai putere sa mimezi un ranjet de complezenta. Si satula de atata vegetat si plans pe panze cu iz de tablouri si mult prea obosita incat sa mai construiesc zidul chinezesc intre mine si toti ceilalti, am iesit din carapacea mea.

Si asa, de-odata, cand m-am lasat purtata de val, lipsita de orice fel de chef, au inceput sa

 capete toate un rost. Nu, nu mai am timp sa pictez nopti la rand. Nu sunt singura decat cand dorm (cu exceptia puilor de somn trasi pe fuga in metrou). Si asa de-odata mi-am dat seama cum ma luptam eu cu valurile sa merg intr-o directie, sa fiu cel mai copywriter dintre toti, cand de fapt nu era deloc pentru mine. Pentru ca era asa o logica in capul meu, ca trebuie sa pui caramida peste caramida pana ajungi la piramida. Facem facultate in domeniu, master la fel, ne implicam pe unde putem, voluntariat cat cuprinde si poate-poate ne-o baga cineva in seama. Dar atata ambitie m-a facut sa uit ce imi place mie cu adevarat si ce vreau eu sa fac: frumos. Sa fac si sa vad frumos. Sa pictez, sa desenez, sa ma joc cu toate culorile. Asa am ajuns sa trec de la panza la pereti, la case. Si nu e nimic mai minunat decat sa iti dai seama ce isi doreste un om pe care de-abia l-ai cunoscut, cum vrea sa se simta la el acasa, ce i-ar placea sa vada acolo. Si nu e satisfactie mai mare ca atunci cand din 5 cuvinte construiesti o casa asa cum nu stia ca isi doreste. Poate nici asta nu e drumul meu, dar e minunat sa faci ceea ce iti place si sa mai gasesti si oameni care sa te plateasca pentru asta. Si ce e frumos, e ca vine exact cand nu te astepti.

 Prin urmare, ceea ce mi-am dorit atat de mult si cu atata indarjire si incapatanare, si personal si profesional, a fost cam degeaba si aducator de suferinte. In loc sa ma caut frumusel, eu cautam prin alte parti si mai eram si nemultumita ca nu gaseam sau ca nu era cum ma asteptam.

Ei na ca acum ma tot gasesc!
Si ce credeam ca vreau...oh well, nu am nevoie. 

Nu stiu cat o sa tina si faza asta, dar sa curga Prosecco zic!