De ce scriu

Oamenii care scriu nu scriu pentru ca nu s-a mai scris. 
Noi astia care scriem, scriem dintr-o nevoie acuta 
de a ne vedea gandurile pe o foaie si de a ni le 
auzi atunci cand le citim. Altfel, ar sta ascunse
acolo sus si nu ni le-am recunoaste. 

Scrisul e un soi de act suprem de egoism.

 Scriu doar pentru mine si, 

dintr-un soi de rautate patologica, 

iti las impresia ca ma gandesc la tine, 

ca te las sa te regasesti 

in sentimentele si gandurile mele. 

Eu de fapt incerc sa ma gasesc pe mine, 
printre cuvinte nespuse si ganduri negandite. 
Eu de fapt traiesc din confirmarea ta, 
ma hranesc din placerea cu care 
imi savurezi fiecare cuvant, 
ma uit la tine si 
zambesc 
doar pentru ca ma vad pe mine, 
mai de aproape,
mai clar... 

Despre oameni frumosi

Nu mi-a placut niciodata sa ma vaicaresc, sa ma plang, sa ma victimizez, sa ma transform intr-o drama queen. Nu mi-a placut sa-i impovarez pe altii cu problemele mele pe principiul ca ei nu au nicio vina si oricum lumea din jurul meu e obisnuita sa ma vada happy-happy, joy-joy. Dar am avut mare noroc sa dau peste niste oameni care nu erau impovarati de tristetea mea, ci chiar ei aveau nevoie sa ofere un zambet si o imbratisare, o plimbare pe stradute inguste cu case vechi, o vizita la galerii de arta. Si le-am fost mai mult decat recunoscatoare. Pentru ca m-au ajutat sa ma gandesc la altceva, pentru ca m-au dus la frumos, pentru ca nu m-au lasat sa ma inchid in carapacea mea.
La inceput parca mi-a parut rau. Simteam nevoia sa fiu singura. Eu cu mine. In autismul meu, sa stau si sa pictez toata noaptea. Apoi sa merg la birou si sa ma scobesc de alta creativitate. Dar eram mult prea obosita ca sa mai refuz si oricum nu era ca si cum aveam ceva de pierdut. 

My artsy girl - Ne-am cunoscut de revelion prin intermediul unor prieteni comuni. Ne-am dat seama ca avem multe multe in comun, dar pana de curand nu reusisem sa ne vedem. Ei... asa a fost sa fie. A aparut cand am avut nevoie mai mult si a stiut exact ce sa faca. Nu ce vroiam eu. Ce aveam nevoie. Mi-a aratat stradute cu casute, m-a dus la galerii de arta, la teatru. M-a lasat sa visez in legea si mi-a zambit cu atata intelegere cat rar gasesti. Cu ea am reusit sa rad dupa mult timp. Am stat la povesti, la ceaiuri, la concerte de jazz. Parca se oprea timpul in loc si eram in alta lume, in care nu mai conta nici ce-a fost, nici ce va fi, conta minutul ala si muzica si ploaia. 

My imba friend - Cine ar fi crezut ca dupa multe luni de zile o sa incepem sa vorbim asa din senin si sa ne dam seama dupa 4 ore de vorbit la telefon ca tot nu am terminat de povestit tot. Niciodata distanta nu mi s-a parut si mare si inexistenta in acelasi timp asa cum a fost cu tine. Si el m-a facut sa rad. Si mi-am amintit cum a cautat el la vreo 3 hypermarketuri gaufre si sirop de ciocolata doar pentru ca am mormait eu prin somn ca mi-ar fi pofta. Si cum ne certam din orice doar pentru ca eu imi simteam spatiul invadat. Si cum am baut noi vin rosu la etajul 13 de ziua mea. Si dupa mult mult timp, nu ne mai saturam sa vorbim si sa radem si sa facem "schimb-de-stiu-cum" (share de know-how) pe diverse teme de mkt sau PR sau branding. Multumesc!

My hugzie-bugzy - Ea stie mereu cand am nevoie de un hug mic. Si chiar daca nu am nevoie vine la mine cu o moaca mai mult decat adorabila pe care chiar nu am cum sa o fugaresc. Si de cele mai multe ori se intampla exact atunci cand am cea mai multa treaba, cu 5 minute inainte de deadline cand se aglomereaza toate, in momentele alea in care suna telefonul si se umple inbox-ul instant. Atunci ea vine nonsalanta si ma intreaba "Ce faci? Ai treaba?" Simt cum mi se urca sangele la cap si imi vine sa-i spun vreo doua de bine. Dar nu am cum. E prea simpatica. Si e reminderul meu propriu si personal ca trebuie sa ma opresc din cand in cand, sa trag aer in piept, si sa take things slow.

The kid - Asta e mai special. E atat de enervant incat e irezistibil. L-as fi batut de atat de multe ori, dar nu am cum. Cu el fac tampenii. Cu el ma cert. Fac mofturi. Am fasoane. Si mancam inghe' de la Mc. Si facem vrum-vrum de la romana in victoriei in 10 secunde pe motor. Thanks, kid!

My mentor-ish: Aici treaba e si mai speciala. E genul de persoana cu care pot vorbi orice si stiu ca ma intelege. Si culmea e ca a mai si trecut prin exact acelasi lucru. Si cand nu vrem sa ne mai socam de lumea care ne inconjoara, de non-valorile care sunt peste tot, de noile trenduri in ii, de noile fatuci care devin consilieri de imagini dupa un pseudo-curs la Dales, ne refugiem in niste prajituri pe care le devoram in 3 minute si sunt cele mai dulci 3 minute. E persoana ca imi da sigurata ca nu e nimic in neregula cu mine, ci doar ca pentru noi conteaza alte lucruri decat pentru restul lumii. 

Mi-au schimbat tare mult ultimele 3 saptamani. And I am grateful for that.

Ce vrem vs ce avem nevoie

Pana nu demult, traiam cu impresia ca cele doua sunt sinonime. Pentru ca, nu-i asa?! Eu stiu cel mai bine ce am nevoie. Well, acum ca vad cum arata in scris ceea ce gandeam, imi dau seama cata aroganta si cat orgoliu e la mijloc. 

Mi-am dorit ceva foarte mult. Cu o ambitie, cu o motivatie, cu o incapatanare de copil rasfatat, de mutam muntii din loc ca sa ajung unde vreau eu. Si mi-am luat-o in freza o data, de doua ori, de trei ori. Si nu m-am lasat! Pentru ca trebuie sa muncesti si sa tragi tare pentru ceea ce vrei. La un moment dat nici nu mai stiam daca e vorba de prostie sau pasiune. Well… ii multumesc celui care mi-a intors lumea cu fundul in sus, pentru ca acum e lumina. Si totul e mult mai clar.

Ma intreba Costina mai demult cand stii ca trebuie sa muncesti in continuare si cand sa renunti. La mine treaba cu renuntatul a fost involuntara. Eram prea obosita sa mai vreau, sa mai fac ceva, sa mai visez. Si cum treburile astea de te fac sa suferi nu vin niciodata singure, nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa refuzi orice si sa te inchizi in tine. Si tare bine mai e sub plapuma, pe intuneric, nu te vede nimeni, nu stie nimeni ce, cum si cat e in sufletul tau. Si nu vrei sa vezi pe nimeni, nu vrei sa vorbesti pentru ca nu mai ai putere sa mimezi un ranjet de complezenta. Si satula de atata vegetat si plans pe panze cu iz de tablouri si mult prea obosita incat sa mai construiesc zidul chinezesc intre mine si toti ceilalti, am iesit din carapacea mea.

Si asa, de-odata, cand m-am lasat purtata de val, lipsita de orice fel de chef, au inceput sa

 capete toate un rost. Nu, nu mai am timp sa pictez nopti la rand. Nu sunt singura decat cand dorm (cu exceptia puilor de somn trasi pe fuga in metrou). Si asa de-odata mi-am dat seama cum ma luptam eu cu valurile sa merg intr-o directie, sa fiu cel mai copywriter dintre toti, cand de fapt nu era deloc pentru mine. Pentru ca era asa o logica in capul meu, ca trebuie sa pui caramida peste caramida pana ajungi la piramida. Facem facultate in domeniu, master la fel, ne implicam pe unde putem, voluntariat cat cuprinde si poate-poate ne-o baga cineva in seama. Dar atata ambitie m-a facut sa uit ce imi place mie cu adevarat si ce vreau eu sa fac: frumos. Sa fac si sa vad frumos. Sa pictez, sa desenez, sa ma joc cu toate culorile. Asa am ajuns sa trec de la panza la pereti, la case. Si nu e nimic mai minunat decat sa iti dai seama ce isi doreste un om pe care de-abia l-ai cunoscut, cum vrea sa se simta la el acasa, ce i-ar placea sa vada acolo. Si nu e satisfactie mai mare ca atunci cand din 5 cuvinte construiesti o casa asa cum nu stia ca isi doreste. Poate nici asta nu e drumul meu, dar e minunat sa faci ceea ce iti place si sa mai gasesti si oameni care sa te plateasca pentru asta. Si ce e frumos, e ca vine exact cand nu te astepti.

 Prin urmare, ceea ce mi-am dorit atat de mult si cu atata indarjire si incapatanare, si personal si profesional, a fost cam degeaba si aducator de suferinte. In loc sa ma caut frumusel, eu cautam prin alte parti si mai eram si nemultumita ca nu gaseam sau ca nu era cum ma asteptam.

Ei na ca acum ma tot gasesc!
Si ce credeam ca vreau...oh well, nu am nevoie. 

Nu stiu cat o sa tina si faza asta, dar sa curga Prosecco zic!

"Asa e la inceput" si "O sa fie bine"

Cele doua replici vesnice pe care le auzi vesnic cand nu mai reusesti sa zambesti, cand incepi sa te plangi, cand enumeri lucrurile care iti merg pe dos. Daca le mai aud o singura data, va inchid telefon in nas sau va intorc spatele si plec. Si o sa va spun si de ce, ca sa fie treaba clara.

Mie imi plac inceputurile. Sunt pline de optimism, de suprize, de planuri, sunt colorate si miros frumos. Eu sunt o fire foarte adaptabila. Am o putere extraordinara (nu stiu de unde) de a ma automotiva (sau minti) cand e cazul. Treaba asta cu inceputurile e foarte subiectiva. De cand am venit in Bucuresti, si sunt deja vreo 9 luni de atunci, si tot mi se spune ca asa e la inceput. Domnule, nu imi plac arogantele si oamenii neoameni si rautatea si graba asta din fiecare dimineata de la metrou. La ce va grabiti asa fratilor? Luati-o mai usor, ca tot acolo ajungeti. Sau treziti-va naibii cu 30 min mai devreme, sa va beti cafeaua in tihna si sa nu va mai vad fetele obosite si suparate. Si nu mai imi spuneti ca asa e la inceput. Oamenii astia asa or sa fie for ever, din pacate pentru ei. Si da, poate o sa ma obisnuiesc eu sa-i ignor, but this is not the point. Trebuie sa rezonezi cu locul ca sa poti fi fericit, implinit, bla bla. De relatii nici nu mai vorbesc. "Nu ar trebui sa iesim si noi ca oamenii in oras, sa vorbim mai mult despre ce ne place si ce nu ne place?", "Eiiiii, Ilinca, asa e la inceput. Lasa-l pe el sa porneasca o discutie de genul asta ca sa nu fii pisaloaga." L-am lasat pe el. Si nu, nici acuma nu stie ce muzica imi place, care e culoarea mea preferata sau ce marime port la rochii. Da, irelevant. Pe viitor, imi voi face o brosura pe care EL, whoever that will be, sa o consulte. Un fel de almanah, un ghid al utilizatorului. Ca la masina de spalat sau arangaz. Doar ca, ghici ce?!, in afara de mancare si curatenie, Ilincuta stie sa mai faca vreo 70 chestii. Da, si cartofi prajiti. Dar cum ar fi sa ma duc la prima sau a doua intalnire cu acest almanah? Nu, nu. Nu ar trebui sa stie toate lucrurile astea pentru ca, ghici ce?!, asa e la inceput!!!!

Cat despre toti clarvazatorii din viata mea, treaba asta cu "o sa fie bine"...ce sa zic?! Bine ca esti tu destept! Bine ca stii tu ca o sa fie bine! Daca vreau cu adevarat sa imi cunosc viitorul pot la fel de bine sa apelez la Doamna Elena. Nu e nicio diferenta intre o persoana care te cunoaste si care iti spune ca o sa fie bine si o tiganca ghicitoare care vine la tine si iti spune ca ai avut o mare suparare de curand. Cine nu a avut o mare suparare de curand sa ridice mana! As vrea sa fie lumea mai specifica. Ce va fi bine? Eu voi fi bine? Stiu, dar in momentul in care ma plang e evident ca nu sunt. Hai sa facem sa-mi fie bine, ce zici? Un suc, o cafea, o ciocolata, o plimbare, un challenge. That's the proper way of making someone feeling better. Sau da-mi doua palme sa-mi revin. Nu mai am bani, nu-i nimic, o sa fie bine. Just. Ma voi duce la magazin, imi voi lua tot ce am nevoie si cand vanzatoare imi va cere bani ii voi spune zambind ca "O sa fie bine!". Ma despart, dar nu-i nimic, ca o sa fie bine. Cine? El o sa fie bine? Eu? Ce inseamna bine? Adica o sa ne impacam? Sau o sa vina Fat-Frumos pe cal alb si o sa ma ia din Pipera sa ma duca la Palatul de Clestar where the princess in me belongs?

Cand vreau sa conving, pe mine sau pe oricine, imi place sa apelez la logica si ratiune. Asa ca va invit, cand mai vreti sa consolati pe cineva, sa apelati la o abordare pragmadialectica. Argumente, mon cher, argumente! O sa reusiti pentru ca, nu-i asa?!, o sa fie bine!

Eu si lumea mea

Mi-a placut asa de mult postarea Gabrielei ca am cazut pe ganduri si nu am putut sa nu ma intreb cum ar arata lumea mea, cat de diferita de realitate ar fi, cat de imposibil? Si sunt si tare curioasa cum ar fi in lumea Costinei si a Ioanei.

 In lumea mea nimeni nu judeca pe nimeni. Toti se accepta asa cum sunt. Nimeni nu se uita lung la tine daca ai o pereche de pantaloni inflorati in toiul iernii si mirosi a vara. Si in lumea mea, cand oamenii nu le pot spune altora lucruri frumoase, zambesc si tac. Nu sunt rautaciosi. Si simt cand cineva are nevoie de ajutor, de un sfat, de un umar sau de un zambet. Nimic nu e sfidator, perfid sau ipocrit. Oamenii nu sunt capabili sa spuna decat ceea ce gandesc, iar atunci cand iti iubesti aproapele nu ai putea spune nimic care sa-l raneasca.

Nimeni nu are asteptari. Fiecare isi vede de treaba lui si e recunoscator pentru ceea ce primeste, pentru ceea ce i se intampla. Oamenii sunt mai usor de surprins si stiu sa se bucure de zambete, de flori, de vreme buna, de bunatate, de viata. Nimeni nu pune presiuni asupra nimanui.

In lumea mea oamenii zambesc. Isi impart zambete unii altora si nu mai au timp sa se ingrijoreze. Toti avem probleme, toti suntem stresati si daca nu suntem, ne facem! Si unde ajungem? Tot acolo. Doar ca poti ajunge din punctul A in punctul B epuizat de atata stres si griji sau poti ajunge linistit cand lasi lucrurile sa se intample. E greu sa accepti ca nu totul depinde de tine si ca sunt un milion de posibilitati si un milion de scenarii si cele mai neasteptate lucruri se pot intampla in cele mai neasteptate momente. Dar cand incetezi sa mai fii control freak, cand accepti ca nu totul depinde de tine si ca soarta, la fel ca si oamenii din jurul tau, trebuie pur si simplu acceptata, devii atat de usor incat zbori! Nu mai ai grijile alea mari si grele pe umeri. Tu ai facut tot ce depindea de tine. E randul lucrului sa se intample. E ca atunci cand pui o paine la cuptor. Aduni ingredientele, le masori, le cantaresti, pui umarul la treaba, framanti, lasi la crescut apoi bagi la cuptor. Daca ai facut tot ce a depins de tine si ai folosit cantitatile corespunzatoare, va iesi o paine pufoasa si parfumata cum n-a mai fost.

In lumea mea, am un job care nu ma streseaza si unde pot sa fac toate lucrurile care imi plac: sa fiu creativa, strategica, comunicativa si eficienta. Suntem cu totii prieteni si stim ce avem de facut fara sa vorbim prea mult. Nu-si da nimeni ochii peste cap si incercam, multul sau putinul timp petrecut la birou sa il facem sa conteze. Ne comunicam doar concluziile si ne intelegem dintr-o privire. Si nimeni nu sta peste program la birou pentru ca exista viata dupa job. Mergem la teatru, ne plimbam prin parc, mergem la concerte de jazz sau bem vin din pahare de cristal pe iarba in parc. Suntem zen.

In lumea mea miroase frumos, a proaspat, a primavara, a Issey Miyake si a flori de cires. Nu se da nimeni cu parfum ca sa ascunda ca nu a facut dus, nu mai foloseste nimeni parfum greu de trandafiri si nimeni nu lasa dara in urma lui de te faci alb-galben-verde-albastru la fata si ti se intoarce stomacul pe dos. In lumea mea oamenii miros discret si atunci cand faci cunostinta cu ei simti vag un accent de parfum care se impleteste atat de bine cu personalitatea lor incat cu greu il distingi. In lumea mea, eu miros a flori de cires sau de nicotiana, iar El miroase subtil a piper rosu, ambra si mosc.

Suntem noi doi si restul lumii. Impartim totul si visam impreuna. Suntem cei mai buni prieteni inainte de orice si facem echipa buna impreuna. Si ne iubim ca nebunii, cu artificii si fluturi in stomac si tot arsenalul. In lumea mea tu stii deja ca am niste gusturi eclectice si muzica pe care o ascult depinde de starea pe care o am. Cand iti gatesc, ascult Ellie Goulding, cand ma trezesc  David Guetta & Sia, iar cand pictez am nevoie de Fazil Say sau Yanni sau Imany care, pe cat de diferiti, pe atat de tare ma rascolesc si ma rasucesc. Si daca ma supar, trebuie sa se enerveze altcineva in locul meu. Cum ar fi baietii de la Iron Maiden sau Papa Roach sau Metallica. In lumea mea stiu deja ca nu-ti place chimenul in exces si ca daca e campionat de snooker pot sa ma apuc linistita de crosetat.

Nu totul e roz mereu. Ne mai si certam. Dar dupa cateva minute de tipete si cuvinte grele izbucnim in ras. Cum sa spunem noi asa ceva? Iubirea nu vorbeste urat. Iar comunicarea nu poate fi altfel decat eficienta. Scurt si la obiect, fara drame, fara exagerari. Doar metafore sau comparatii utilizate just to make a point.

Nu esti niciodata singur, dar ai intimitate atunci cand ai nevoie. Poti fi autist in coltul tau de camera pentru ca cineva care te iubeste iti da spatiul si linistea de care ai nevoie.

In lumea mea ma iubesti si tu. E pace si e bine.

Teoria oglinzilor vs iubirea de sine

Daca saptamana trecuta ma macina iubirea de sine, acum ma macina teoria oglinzilor. Ea spune ca orice om pe care il intalnim este o reflexie a noastra. Ca atare, ne atrag calitatile unei persoane, calitati care se regasesc si in noi, fie ca suntem sau nu constienti de ele. Pe de alta parte, simtim repulsie, indignare atunci cand vedem partea mai putin frumoasa a unei persoane. Dar la urma urmei, nu e vorba decat de defectele noastre de care nu suntem constienti, pe care le ascundem in adancul eului, in umbra lui, astfel incat sa nu le gasim nici noi. Fugim de noi si proiectam asupra altora ceea ce respingem in noi. Si atunci cand cineva ne greseste (cu toate ca e foarte subiectiva treaba asta), ne indepartam imediat, de cele mai multe ori cu egoul ranit, pentru ca la nivel subconstient stim ca si noi am fi facut asta doar ca nu ne acceptam aceasta latura. Mai mult decat atat, daca ajungem sa constientizam existenta acestei "parti intunecate" din noi, in prima faza ni se va face frica de ea. Si o vom ingropa si mai adanc. Si de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Va veni in alta forma, intr-o forma evidenta, din partea celor din jurul nostru care nu sunt decat niste lectii "reloaded": nu esti in stare sa vezi asta in tine? Nicio problema, ti-o servim pe tava, direct sub nasul tau, prin comportamentul altei persoane. Si uite asa invatam lectia acceptarii, invatam sa renuntam si la orgoliu pentru ca el e cel care ne orbeste si nu ne lasa sa vedem inauntrul nostru.
Daca in teoriile spiritualitatii se regaseste sub forma oglinzilor, lectia e prezenta in diferite variante in toate culturile si religiile. E spusa pe intelesul tuturor, poate-poate o pricepem si rezonam cu ea. Scumpul nostru folclor zice ca vedem paiul din ochiul altuia si nu vedem parul din ochiul nostru. In Matei 7-1 e spus clar si direct, cum imi place mie, nu judecati ca sa nu fiti judecati. Maica Tereza spunea ca daca ii judecam pe ceilalti nu vom mai avea timp sa-i iubim.

Asta cam asa e. Si cine suntem noi sa hotaram ce e bine si ce e rau? Putem doar hotari, pentru noi, ce putem accepta si ce nu. Si cand ne acceptam mandria, ea nu o sa-si mai faca de cap sa ne strice relatiile cu ceilalti, cand acceptam copilul din noi, nu o sa-i mai acuzam pe altii de imaturitate ci o sa-i acceptam pur si simplu. Cand o sa ne descoperim fricile, cand le vom accepta, le vom si depasi si nu le vom mai pune pe seama altora. Cu cat externalizam mai mult tot ce ne e frica sa acceptam, cu atat suntem mai departe de acceptarea sinelui, de impacarea cu noi, de increderea in noi. Dar toate astea nu trebuie sa vina la pachet cu aroganta. A fi self-aware inseamna sa iti cunosti calitatile si defectele, sa te accepti asa cum esti, dar sa fii mereu constient de partile care trebuie imbunatatite si de modul in care poti face asta. Cel mai important, din punctul meu de vedere, e sa ramai realist. Sa nu ceri prea mult de la tine, mai mult decat poti, mai repede decat trebuie. Dar pentru asta trebuie sa renunti intai la orgoliu si sa inlocuiesti perfectionismul patologic cu un realism pragmatic. pentru ca daca vom cere prea mult de la noi, ne vom dezamagi singuri si vom ajunge sa ne convingem ca nu suntem buni de nimic si nu ne vom mai accepta deloc. Treaba asta e cam ca in marketing, o analiza swot, niste obiective smart, si aia e, reconstruim increderea in noi pas cu pas, fara sa gasim mereu un vinovat pentru esecurile noastre. Nu se poate chiar ca toti sa fie niste oameni rai, mincinosi si egoisti si noi sa fim singurii perfecti. O mai fi ceva in neregula si cu noi. Si pana nu o sa fim fericiti cu noi insine si constienti de valoarea noastra, nimeni, oricat de bun, oricat de iubitor, oricat  ar face pentru noi, nu o sa ne poata face fericiti.
Oare ma intelegi?

Iubirea de sine

Tot citesc despre iubirea asta de sine si cu toate ca o inteleg la nivel conceptual, mi se pare mult prea departe. A iubi divinitatea si particica mica, dar indispensabila de divinitate din tine, da. A-i iubi pe ceilalti, iar atunci cand sunt total antipatici sa vezi farama de bine din ei, de divinitate, da. Sa iubesti un om mai mult decat orice, da. 

Dar cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa fiu egoista sau aroganta? Cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa epatez? Cum, cand nici nu sunt in stare sa ma accept? Si cum sa te accepti cand toti asteapta altceva de la tine si tot ce iti doresti e sa ii multumesti pe toti, pentru ca daca nu i-ai multumi si te-ai gandi la tine, ai fi egoist. Cum sa te accepti cand majoritatea oamenilor din jurul tau iti pun in fata ochilor numai defectele, numai ce faci gresit? Si daca reusesti sa te tii tare pe pozitii si sa fii constient de valoarea ta, esti arogant. Cum sa te accepti cand nu reusesti sa te vezi si perceptia ta despre tine e construita de cei din jurul tau? Si ajungi sa ignori ceea ce ti se pare complet rupt de realitate. Si gasesti un om care vede ce e bun in tine si parca prinzi curaj. Si incepi sa te vezi prin ochii lui si parca nu mai e totul asa negru. Si iubesti si esti gata oricand sa renunti la tot, la tine, sperand ca asa poti intoarce fericirea pe care o primesti. Pana cand nu mai ai in ochii cui sa te vezi si nu doar ca esti pierdut si derutat, dar nu mai stii cine esti, cum esti si de ce. Pentru ca nu te iubesti, pentru ca nu te cunosti, pentru ca ti-e frica sa nu fii arogant, pentru ca ti-e frica sa nu fii egoist, pentru ca ti-e frica sa nu ranesti, pentru ca ti-e frica sa nu ramai singur, pentru ca ti-e frica sa nu fii refuzat, acceptat sau iubit. Si de ce ti-e frica de aia nu scapi.

Cica echilibrul ar fi solutia. Si rabdarea sa ajungi la el.  Credeam ca l-am gasit. Dar mi-am pierdut India. Astept sa obosesc din atata cugetat, poate atunci o sa ma opresc, o sa invat sa am rabdare si o sa ma gasesc.