Iubirea de sine

Tot citesc despre iubirea asta de sine si cu toate ca o inteleg la nivel conceptual, mi se pare mult prea departe. A iubi divinitatea si particica mica, dar indispensabila de divinitate din tine, da. A-i iubi pe ceilalti, iar atunci cand sunt total antipatici sa vezi farama de bine din ei, de divinitate, da. Sa iubesti un om mai mult decat orice, da. 

Dar cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa fiu egoista sau aroganta? Cum as putea sa ma iubesc pe mine fara sa epatez? Cum, cand nici nu sunt in stare sa ma accept? Si cum sa te accepti cand toti asteapta altceva de la tine si tot ce iti doresti e sa ii multumesti pe toti, pentru ca daca nu i-ai multumi si te-ai gandi la tine, ai fi egoist. Cum sa te accepti cand majoritatea oamenilor din jurul tau iti pun in fata ochilor numai defectele, numai ce faci gresit? Si daca reusesti sa te tii tare pe pozitii si sa fii constient de valoarea ta, esti arogant. Cum sa te accepti cand nu reusesti sa te vezi si perceptia ta despre tine e construita de cei din jurul tau? Si ajungi sa ignori ceea ce ti se pare complet rupt de realitate. Si gasesti un om care vede ce e bun in tine si parca prinzi curaj. Si incepi sa te vezi prin ochii lui si parca nu mai e totul asa negru. Si iubesti si esti gata oricand sa renunti la tot, la tine, sperand ca asa poti intoarce fericirea pe care o primesti. Pana cand nu mai ai in ochii cui sa te vezi si nu doar ca esti pierdut si derutat, dar nu mai stii cine esti, cum esti si de ce. Pentru ca nu te iubesti, pentru ca nu te cunosti, pentru ca ti-e frica sa nu fii arogant, pentru ca ti-e frica sa nu fii egoist, pentru ca ti-e frica sa nu ranesti, pentru ca ti-e frica sa nu ramai singur, pentru ca ti-e frica sa nu fii refuzat, acceptat sau iubit. Si de ce ti-e frica de aia nu scapi.

Cica echilibrul ar fi solutia. Si rabdarea sa ajungi la el.  Credeam ca l-am gasit. Dar mi-am pierdut India. Astept sa obosesc din atata cugetat, poate atunci o sa ma opresc, o sa invat sa am rabdare si o sa ma gasesc.