Oamenii de suflet

De-a lungul vietii intalnim atat de multe persoane incat uneori ne e si greu sa ne amintim numele unei persoane cunoscuta cu mult timp in urma cu care nici nu am mai pastrat legatura. Alteori, nici nu stim vreun nume. Sunt diversi straini cu care am omorat, in tren, cateva ore bune. Sunt momente in care parca preferi sa vorbesti cu un strain, sa-i spui toate problemele tale, de la cea mai mare la cea mai mica, pentru ca oricum nu te cunoaste si poate nu o sa va mai intalniti niciodata. Si speri ca o sa-i lasi lui si problemele tale si nu o sa te mai intalnesti cu ele. Dar nu e asa de simplu.

Uneori stai si asculti ce iti povestesc altii, oameni singuri care cauta compania si compasiunea altui calator, si nu poti sa nu te gandesti ca fiecare are un bagaj pe care il poarta peste tot dupa el si tare bine mai e cand apleaca cineva urechea sa asculte. Uneori ai parte de povesti care te ravasesc de-a dreptul si te intrebi cum de au trecut prin atatea bietii oameni, si te simti vinovat pentru ai avut atatea momente in care ai crezut ca problemele tale sunt cele mai grave si nici ca au cale de izbanda. Dar au avut. Si vezi prin ce au trecut altii si te simti mic. Apoi sunt altii care sufera de superficialitate. Atatea probleme cat mai naste superficialul asta! Dar cine suntem noi sa judecam problemele altora? Ce conteaza cat de mare, de grava sau de superficiala e, daca omul de langa tine e afectat si uneori mai si sufera si cu greu mai schiteaza un zambet, parca sa-si dea singur un imbold sa mai faca un pas mai departe.
Apoi mai sunt oamenii care apar in viata ta si, la un moment dat, fiecare o apuca pe drumul lui. Si te resemnezi, urandu-i celuilalt tot binele si toata fericirea din lume, stiind ca promisiunile ca veti pastra legatura sunt de prisos. Cine mai are timp sa pastreze legatura?! Dar unele legaturi nici nu trebuie pastrate. Se pastreaza singure. Asa, deodata, te trezesti cu un mesaj care iti ureaza o saptamana frumoasa si instant iti asterne un zambet tamp pe fata si realizezi ca au trecut luni bune de cand nu ati mai vorbit. Parca ti-ai fi dorit sa dai tu mesajul ala daca stiai cata fericire va produce. Iti amintesti si cum v-ati cunoscut, si cum v-ati ascultat, si cum ati ras, si cum ati plans, si-ti trece asa pe dinaintea ochilor o prietenie asa sincera ca parca nici nu iti vine sa crezi ca vorbiti dupa luni de zile parca n-ati fi vorbit de ieri. Si asa iti dai seama care iti sunt cu adevarat oamenii de suflet, oamenii care stii te vor incuraja oricand ai avea nevoie, care se vor bucura alaturi de tine chiar daca vorbiti de trei ori pe an. Si nu poti decat sa fii recunoscator si sa le multumesti ca au
fost mereu acolo pentru tine si ca ti-au aratat multe despre care nici nu stiai ca exista. Si au contribuit si ei la cine esti acum.

 Asa e Ina mea. De-odata apare, ca un curcubeu, si ma inveseleste si ma umple de melancolie si de dor, dar e dor vesel, dor de cum era cand eram nebune si visam la maritis. Si cand nu eram nebune, vorbeam de la suflet la suflet, si la ea am vazut credinta si speranta cum n-am vazut in alta parte. Un suflet bun care te molipseste, te alina si zburda cu tine, te ajuta sa crezi si te lasa sa visezi si viseaza cu tine. La ea am vazut eu cum e cu iubirea. Am plans cand i-am vazut prima data. Am sunat-o si am plans si cu ea inca o tura. Atata fericire radia! La ea am vazut eu prima data cum lucrurile bune se intampla oamenilor buni, cum ca, daca iti doresti ceva cu adevarat si te rogi din tot sufletul, se intampla. La ea am vazut iubire din aia ca in povesti, care creste intr-o zi cat altele intr-un an. Nu pot decat sa imi doresc ca fiecare sa aiba asa un prieten de suflet, care la un moment dat sa-i arate ce conteaza cu adevarat. Multumesc, Ina! Mi-a luat ceva mai mult, dar cred ca am inteles, in sfarsit, despre ce imi vorbeai.