Minte-ma...

Îmi amintesc că pe 1 ianuarie mi-am propus ca anul ăsta să nu mint. Şi asta pentru că în 2011 am rănit prin minciună şi ajunsesem să construiesc o lume paralelă, câte puţin în fiecare zi. Şi pot spune că am reuşit să nu mint anul ăsta, să nu rănesc pe nimeni. E drept (cu toată modestia) că sunt unul dintre cei mai buni consilieri de mincinoşi pe care i-aţi putea întâlni, pot realiza cu uşurinţă scenarii pentru realităţi paralele atât de credibile încât nici nu îţi dai seama că e vorba de o minciună, însă nu am mai minţit pe nimeni. 
Dar m-am minţit pe mine. Şi e mai dureros decât orice altceva. Să negi realitatea, să vezi doar ce vrei, să îţi accepţi doar anumite sentimente, pentru că dacă le-ai accepta pe toate ar fi vorba de slăbiciune şi vulnerabilitate, să te minţi cu măiestrie în fiecare zi, să te bazezi pe logică şi raţiune şi nici măcar faptele să nu te poată convinge că realitatea e de fapt alta. Să îţi creezi o bulă de sticlă, nimic să nu te poată atinge şi să vezi totul de la distanţă, o distanţă care ar trebui să îţi asigure lipsa suferinţei ulterioare. Şi ajungi să te bazezi pe realitatea asta construită de tine. Şi m-am bazat pe ea şi m-am simţit tare în siguranţă. Atât de în siguranţă încât am uitat să mă mai mint şi realitatea a început să îmi dea palme şi sentimentele alea îngropate şi negate au ieşit la suprafaţă, ca nişte creaturi care nu au văzut niciodată lumina zilei şi culorile şi nu au tras niciodată aer adânc în piept. Şi din momentul ala, bula mea de sticlă a devenit pustie. Şi e un gol pe care îl simţi în piept, în stomac, probabil în fiecare celulă în parte. Şi e ca un drog. Pentru că ajungi să îţi doreşti să vină cineva şi să te mintă, să îţi spună numai lucruri frumoase care să te facă să te simţi mai bine.